Faliment național

Paradoxal, dar victoria din meciul cu Bosnia și plecarea lui Răzvan Lucescu au complicat mult lucrurile în fotbalul românesc. Asistăm la un nesfârșit șir de polițe plătite. Ideea de România ca echipă, de scop comun pălește în fața orgoliilor și a intereselor personale. Se aplică și la națională modelul de faliment care a adus Dinamo și Steaua în punctul de minim din istorie.

Un conducător care are impresia că le știe pe toate și care se crede mai presus de oricine și orice, lăsându-se eventual influențat de „sfătuitori de taină”. Antrenori alternând momentele de supunere necondiționată cu răbufniri de orgoliu și jucători pregătindu-se și jucând în funcție de chef. Lipsiți de atitudine, de conștiință, de voință. E un tablou apocaliptic, dar îngrijorător de real. Ne menținem pe un teren mișcător al speculațiilor și presupunerilor, fie și pentru faptul că de o săptămână nimeni nu vine să spună ceva concret.

Lipsă totală de responsabilitate din partea unor oameni care înțeleg că noțiunea de comunicare e un act unilateral, folosit de ei doar ca să transmită ce mesaje vor, când vor și cum le vor.

Un alt punct de vedere îi irită și îi face să devină agresivi. Banii, fie că e vorba de conducători, antrenori sau jucători, îi fac să vadă totul diferit. Bunăstarea lor materială constituie un argument în orice fac sau spun și le este greu să înțeleagă cum naiba de pot fi judecați de microbiști care câștigă mai puțin. E o teorie bazată pe ore de discuții oficiale și neoficiale cu oameni din fotbal. În lumea asta există numai și numai „datorită mie” și „din cauza altora”.

Un lanț continuu al slăbiciunilor și al suspiciunilor. Suntem nevoiți să acceptăm o realitate în care Lucescu junior pleacă de la națională fără să își asume despărțirea și să asistăm la telenovela instalării lui Hagi. După ce spusese un „Da” necondiționat: „Naționala nu se refuză”, acum ezită, dacă nu chiar evită. Se alintă, se teme, încearcă să impună regulile jocului? Rămân la convingerea că totul e consecința modului lipsit de transparență și sinceritate prin care oameni ca Sandu și Dragomir conduc.

Ca să putem face și noi odată ceva în fotbal, trebuie să fim mai puțin ipocriți, să fim mai exigenți cu noi înșine, să acceptăm diversitatea opiniilor, să ne asumăm faptele și să învățăm să ne privim în ochi. Șiretenia, șmecheria, facilul, limbajul colorat și comportamentul duplicitar nu sunt virtuți, așa cum tot încearcă oamenii care conduc să ne facă să credem. Iar cei care se retrag sau nu acceptă ca să se răzbune nu sunt eroi, ci victime, dacă nu complici ai unui sistem pe care îl acceptă atunci când interesul le-o dictează.