Cu Hagi pe bancă am fi avut identitate în Brazilia. Așa, mergem la meciul pe care îl visăm de la Dumitrache încoace cu o națională ce pare mai degrabă încropită pe genunchi. Nu e vina niciunuia dintre fotbaliștii care se află azi la Sao Paulo. Din contră, dacă mai discutăm mult, vom ajunge să le ridicăm statui numai pentru că au acceptat să meargă să joace.
Senzația de echipă risipită e mai pregnantă ca oricând. Enervant este că la ultima apariție ne-au arătat că pot avea și o altă față. Lanțul delăsării este însă unul care ne ține prizonierii mediocrității.
Președintele federației preferă un „bufet suedez de rigoare”, după cum suna un comunicat mai mult sau mai puțin oficial la Baia Mare, la inaugurarea AJF Maramureș, decât Brazilia. Ultimii patru-cinci, de fapt toți căpitanii de la Hagi și Popescu încoace, s-au recuzat cu argumente care mai de care mai puțin solide. Aerul de provizorat ne sufocă. Da, Hagi poate să aducă altceva. Respect, seriozitate. De la el încoace nu am mai fost România. Ne-a dus pe culmi când juca și tot împreună cu el – de data asta antrenor – ne-am prăbușit prima oară după barajul nefericit cu Slovenia. Și bucuroși, și triști am știut cine și ce suntem. Pentru a putea exista în continuare, condiția de bază este să traversăm cumva criza asta de identitate. „Hagi nu e antrenor…”
E cel mai simplu să spui asta acum. Rezultatele nu l-au ajutat, e drept. Hagi este însă singurul care poate recompune imaginea unei naționale. Pentru că el crede și simte ideea de România din punct de vedere fotbalistic, pentru că nimeni nu va îndrăzni să își bată joc din interior sau exterior de simbolul care s-a născut din driblingurile și șuturile sale. Din ambiția lui de a reuși se poate naște iar o generație cu conștiința „echipei naționale” (acum expresia e desuetă). Și dacă se va întâmpla asta, se vor găsi destui să completeze: „Nu e antrenor, dar e selecționer!”. Nu de alta, dar enunțul „E antrenor, dar nu e selecționer” l-am tot auzit în precedentul mandat.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER