Lucian Bute este un tip special. Dintotdeauna mi s-a părut așa. Are o ușurință, o logică și o claritate a discursului cum rar se poate vedea la cineva din lumea sportului. Totul este dat, probabil, de naturalețea deja caracteristică, dar și de ceea ce a acumulat în anii petrecuți în Canada. Are performanțe, e celebru, câștigă suficient de mult, dar asta nu îl face să uite de bunul-simț. Alege să nu epateze și își privește prin intermediul camerelor de luat vederi simpatizanții ori puținii contestatari în ochi.
Pune accent în comunicare pe valori-cheie pentru români: „Dumnezeu”, „mamă”, „emoții”, „vis de a boxa în fața compatrioților”. Înainte de a boxa și de a câștiga la București, Lucian poate fi declarat deja cel mai important sportiv din ultimii ani. Și-a câștigat locul alături de Patzaichin, Nadia, Năstase și Hagi. El este profilul sportivului care merită să fie idolul unor generații cam fără repere și din acest punct de vedere.
Ieri, la Otopeni, cu zâmbetul pe buze, a reușit printr-o singură replică să ne facă să înțelegem ce înseamnă să faci performanță și ce sacrificii sunt necesare pentru a trăi momente de glorie: „Nu e simplu ca la 35 de grade să nu ai voie să bei apă pentru că tocmai ce ai pierdut două kilograme la antrenament, dar nu mă plâng. Îmi asum asta și sunt pregătit să câștig”.
Dacă aș fi copil, aș vrea ca atunci când cresc să fiu Bute. Să mă comport, să gândesc și să mă exprim ca el.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER