Învingătorul

Cu adevărat impresionant materialul publicat ieri de Sandu Enciu. Și comentariile cititorilor de pe
www.prosport.ro au fost pe măsură. Povestea lui Cristi Dulca și lecția de viață pe care ne-o oferă tuturor sunt mai presus de orice polemică, de orice parti-pris, de orice problemă din fotbalul nostru. Oamenii ca el sunt adevărații învingători și asta o recunosc toți cei care au postat o încurajare, o urare, un îndemn. Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată pe site-ul ProSport aliniate una sub cealaltă siglele unor rivale, iar fanii lor să transmită mesaje pozitive la unison. Steliștii, rapidiștii, dinamoviștii, clujenii – și cei care susțin „U”, dar și „ceferiștii” – uită de ură în fața suferinței. Din păcate, cam asta e tot ce mai unește.

Am norocul nu numai să îl cunosc, ci și să vorbesc de-a lungul timpului foarte mult cu Cristi. O bază de ardelean tipic, asezonat cu spontaneitatea replicilor de metropolă. Un pontos de bun-simț. Genul care ia lucrurile așa cum sunt și care nu are pretenția ca lumea să se raporteze exclusiv la el.
Ca fotbalist și ulterior ca antrenor nu a vrut să își forțeze destinul, fiind adeptul etapelor ce trebuie parcurse, și nu sărite. Nu e deloc întâmplător că Mircea Lucescu l-a ales la un moment dat căpitanul Rapidului, echipa pe care o conducea atunci. Acum, ca antrenor, își impune ușor-ușor principiile, ideile și a făcut lucruri cu adevărat remarcabile la Tulcea, acolo a scos o echipă din lupta pentru retrogradare și a dus-o la un pas de promovare.

Ca om refuză resemnarea, nu acceptă implacabilitatea sorții. Zâmbește încrezător, întoarce spatele unei boli cumplite și se gândește la proiecte. Vrea să fie un antrenor de top și eventual să își antreneze fiul, pe Marco, la o echipă mare sau poate la națională. Nu a zis-o, dar se gândește la asta. „M-a sunat Gică (n.r. – Hagi) să mă felicite pentru el”, spune cu mândrie, referindu-se la fiul său care a impresionat la un turneu final rezervat copiilor care s-a desfășurat de curând. Zilele trecute vorbeam despre ce s-a mai întâmplat. Mi-a spus cu un aer natural, de ca și cum am relata noi că ne-am făcut analizele la medicina muncii, că a terminat cu „perfuziile” săptămâna asta și că se concentrează pe alcătuirea programului de pregătire al Deltei. „Câtă forță!”, m-am surprins gândind cu voce tare. „Am multe de făcut, nu am eu timp să stau în loc de-o boală”, a spus serios, după care a încheiat convorbirea cu o glumă caracteristică și un râs inconfundabil.