Lacrimi

Rădoi a plâns. Lacrimile celui care ne-a obișnuit să îl vedem numai cum strânge din dinți sau cum scrâșnește din ei ne-au impresionat. Mirel e genul de jucător care nu le poate fi simpatic decât celor care țin cu echipa la care joacă. Devotat și arogant. Croit cumva pe imaginea Stelei, așa cum a fost la un moment dat MM Stoica. Chiar și Olăroiu. Odată cu plecarea lui Rădoi din Ghencea, cea mai iubită echipă pierde și ultimul mare supraviețuitor al performanței nepereche, pentru vremurile actuale, din 2006, când roș-albaștrii au ratat o finală istorică de Cupa UEFA. Dincolo de emoțiile despărțirii, cei ce au rămas trebuie să fie conștienți că au de gestionat o situație ce devine mult mai dificilă acum după ce „Căpitanul” este trecut. Exemplul rivalilor de atunci este grăitor. Fără Răzvan Lucescu, Dinu Gheorghe ori Daniel Nicuale, Rapid a ajuns nu numai o echipă oarecare, ci una a cărei prăbușire nu mai poate fi oprită. În spatele brandurilor au fost, sunt și vor fi întotdeauna oameni. Acum, Becali mai are de umplut un gol imens.

În umbra despărțirii lui Mirel de Steaua, „divorțul” celui mai longeviv – cinci ani la Iași – și mai hâtru antrenor din prima Ligă de Poli trece neobservat. „Profesorul” a plecat prieten cu un oraș ce face eforturi să își salveze echipa. A ales să se sacrifice, pentru a face loc unui cuplu ce merita să revină în fotbalul nostru: Bergodi-Rossi. A plâns și el, dar camerele erau departe. Când un antrenor experimentat și un jucător valoros plâng alături de suporteri de toate vârstele – puștiul care l-a așteptat pe Mirel de la aeroport a fost „criminal”-, realizezi că brichetele, valizele și toată recuzita murdară nu vor putea altera niciodată esența unui fenomen care se sprijină pe ceva ce nu va dispărea vreodată: emoția!