Piatra Neamțul este stadionul-cetate în care federalii își refugiază competițiile, siguri fiind că amfitrionii îi primesc cu pâine și sare. E locul în care nici măcar brațul lung al răutăcioșilor de la TAS nu pare să ajungă. Mai ales că vorbim de un joc cu trofeul pe masă. Un supermeci, una peste alta. Cu momente de emoții. Tristețea despărțirii de Sameș.
Reprezentant de seamă al unei felii mari din istoria, acum renegată, a Stelei. Dar și bucuria întâlnirii cu Lucian Bute, gălățeanul care a dat lovitura ce avea să ducă la învingerea la puncte a roș-albaștrilor. Atipic e și faptul că la un meci cu Steaua printre combatante, galeria adversă domină fondul sonor. Știm că steliștii sunt la meci doar prin cadrele de început, în care niște băieți se bat și înjură.
Pe teren, Oțelul arată o siguranță și o stăpânire de-a dreptul impresionante. Dorinel a făcut o echipă articulată și matură, care are puterea să treacă peste pierderea lui Giurgiu, o placă turnantă în mijlocul sistemului de joc gălățean. Încă de la început, campioana a acaparat terenul: în centru, legea o face Neagu, pe aripi, Buș și Sălăgeanu, plus Râpă și Antal, cu mențiunea că ultimul e peste tot. Ibeh are ceva din Traore și potențial să crească mai mult. Arată bine Oțelul. Arțăgos, elastic, solid.
Steaua? Nimic nou. Zvâcnește în continuare haotic prin Bănel, care se zbate fără a-și putea coordona travaliul și a-l materializa în centrări utile. Tănase începe un nou sezon în care e mai mult bibelou decât mijlocaș… Bicfalvi și Brandan abuzează de pase laterale, iar apărarea dă o senzație de improvizație, indiferent de distribuție. Nou-veniți, Tatu și Rusescu s-au integrat perfect în jocul acesta al întâmplării. Tentativele sterile din final nu au avut darul să mulțumească pe nimeni. E clar că Levi are nevoie de întăriri. Crizei de identitate i se adaugă din nou una de formă. Olăroiu a fost doar un paliativ. Boala Stelei e una extrem de serioasă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER