Portetul lui Cîrțu

Însușirile atribuite lui Cîrțu par cât se poate de veridice. Are ceva din fermitatea lui Pițurcă în relațiile cu jucătorii și mult din abilitatea lui Olăroiu în raporturile cu patronul.
Dar, de fapt, Sorin Cîrțu e mereu el însuși! Antrenorul atipic în România. Genul de neclasificat. Prea spontan, prea inteligent, prea rebel pentru a fi un cooperatist al vechii școli. Prea prieten cu Nețoiu, prea amic cu Becali, mereu prea aproape de performanță și de fapt niciodată obținând-o cu adevărat ca să intre în galeria seniorilor (Majoritatea uitaserăm că în ”89 Cîrțu era tupeistul care bătea Steaua lui Iordănescu și marele Dinamo al lui Lucescu). Nici caracterizarea viitorului fost colaborator, MM Stoica, aceea cu autobaza, nu i se potrivește, de fapt. Personal, Cîrțu mi se pare un alunecos în sensul bun al cuvântului. E imprevizibil în gesturi, în declarații. E viu. Vibrează. Trăiește fotbalul. E fluctuant și spumos. Ca un montagne russe. Ascultându-l cum vorbește despre fotbal, nu poți să nu fii cucerit. E plastic și descriptiv.
Poate părea un portret prea pozitiv pentru un tehnician acuzat că a retrogradat nu știu câte echipe și că a făcut fel și fel de nenorociri. Mie mi se pare că Steaua s-a ales cu cel mai natural antrenor cu putință. Omul care nu încearcă să pară ce nu e și care nu cosmetizează vreodată realitatea. L-au avut Craiova, Rapid, Timișoara, Clujul. Acum el are Steaua. E șansa carierei lui de a arăta cine e de fapt, ce și cât poate. Nu știu de ce îmi par două piese de puzzle menite să dea formă și fond unui tablou imposibil de creionat. Ca entități, aveau atât de multă nevoie una de cealaltă, încât îmi vine să spun că Sorin Cîrțu va rezista în Ghencea mai mult decât ultimii 7-8 antrenori ai Stelei la un loc. Adică mai mult de un sezon.