Răspopitul

Imaginile cu Mircea Sandu din paginile 18-19 sunt cele mai spectaculoase, iar zâmbetul de pe prima pagină e cel mai sincer văzut vreodată la acest abil om de fotbal.

Acum un an, pe vremea asta, la pozele cu președintele federației te uitai în șoaptă. Broboanele bolnăvicioase și petele trădau tratamentul intens și lupta organismului cu o boală așa-zis invincibilă. Voința omului și instinctul de supraviețuitor al atacantului l-au făcut pe Sandu să iasă triumfător. A fost o lecție de viață pe care el ne-a dat-o nouă, tuturor. Asistăm la, poate, cea mai spectaculoasă metamorfoză din fotbalul românesc. Vremurile cu paparazzi pozând șprițuri și grătare federale au apus. Acum vedem un învingător lucrând la sală. Curajul, forța și responsabilitatea de care a dat dovadă Sandu în 2010 în lupta cu cancerul le așteptăm transferate în 2011 în modul în care conduce fotbalul. Știe și poate. Ironia sorții face ca Sandu să fi fost numit de neprieteni cancerul fotbalului românesc.

Pentru a învinge și această sintagmă, e nevoie de o serie de măsuri care să dea startul vindecării unui organism teribil de suferind. După tot ce a trăit, e sigur că Mircea Sandu vede tot ceea ce se petrece în fotbal cu totul și cu totul altfel. Eu unul sunt sigur că va încerca să facă bine și fotbalul. Pot fi acuzat de naivitate, dar în Ajun de Crăciun și cu gândul la ce va fi la anul, îmi vine să pariez pe platforma program a lui Sandu (porecla Nașul mi se pare deja nepotrivită). Îmi vine să îl compar cu „Răspopitul” din filmele cu Toma Caragiu. La mulți ani! Lui și tuturor microbiștilor și nemicrobiștilor.