Respirăm

Un 2-2 amărui și cumva trist. Am jucat la început și am suferit 75 la sută dintr-un meci pe care am reușit cu noroc să nu-l pierdem. O săptămână întreagă l-am somat pe Pițurcă să atace Franța și după 17 minute îl imploram să se apere cum a făcut-o la Euro. Românii au început meciul ca niște nebuni. I-au înghesuit pe francezi în jumătatea lor și i-au lovit în moalele capului. Ce mai caută Florentin Petre în echipa asta?! După 6 minute, găsim răspunsul. Piticul inventează un gol care pare cel puțin la fel de frumos ca acela marcat de Ilie Dumitrescu în ’94. Conducem Franța și ne trece prin cap că dacă s-ar fluiera finalul am fi cei mai fericiți. Sau, dacă visăm, vrem să nu ne trezim…

Urletul smuls de Goian după golul cu pământul ne transportă într-o altă dimensiune. E devreme, știm asta, dar cu atât mai mult ne dorim să știm o dată în plus să închidem jocul. E momentul cel mai greu și dacă reușim să păstrăm acest avantaj până la pauză rezultatul acesta mare poate prinde contur. Ribery ne trage cu picioarele pe pământ, înscriind simplu de enervant. La 2-1 continuăm să levităm, acceptând dominarea vicecampionilor mondiali. Numărăm minutele rămase până la final, ne autonumărăm cum ar veni, pentru că jocul nostru e în corzi și Franța ne domină. Nu apucăm să spunem că mai sunt 20 de minute pentru că nemilosul Gourcouff ne execută de la distanță. E 2-2. Rezultat bun numai dacă nu ai fi văzut evoluția scorului și desfășurarea ostilităților.

Realitatea e că în ultimele 45 de minute nu am mai putut să ținem mingea și să îi punem probleme ezitantului Mandanda. Nesigurul Mutu, apaticul Chivu, inexistentul Marica… România mai bifează un rezultat bun aprioric și parcă inconsistent, privindu-l la finalul celor 90 de minute. Respirăm în grupa noastră de calificare. Dar o facem sacadat și norocos.