Meciul de la Napoli e tot ce avea nevoie fotbalul românesc în această perioadă ciudată. Decizia aceasta greu de explicat luată de oficiali de a amâna ultima etapă a fost ultima picătură din seria măsurilor interesate, absurde și iritante. Cu așa conducători, nu trebuie să ne mire că suntem unde suntem. Sclipirile câte unei echipe ne scot când și când din lâncezeala și indolența incompetentă ale diverselor personaje cu funcție și putere de a decide.
2010 a fost un an trist din acest punct de vedere. Cu o națională și în general cu un întreg fotbal incapabil să își depășească limitele, condiția. Steaua are, o dată în plus, șansa de a salva ce se mai poate salva. Pentru ei ca jucători, pentru România. Miza e atât de mare, încât e de asumat până și efectul secundar al glasului acela strident și hăhăind. Vorbim însă de jucătorii care trebuie să conștientizeze importanța a ceea ce pot realiza. Un întreg sezon de nerealizări se concentrează în cele 90 de minute napoletane.
Speranță e și la feminin. Pierzând, ca de obicei, din postura de favorită, România se agață de un turneu final danez pe care l-am început fulminant, dar pe care l-am continuat dezamăgitor. Ne-am dinamitat deja șansele și gândurile la medalii. Ne-am redus la statutul de outsideri. De aici ne putem apuca de jucat handbal. Așa, deodată. Și să ne trezim prin finală, fără a conștientiza că suntem acolo. Până atunci trebuie să trecem de Serbia. Două evenimente care pot scoate din anonimat un 2010 sărac în evenimente la sporturi de echipă. Nu, n-am uitat-o pe Porgras… Ori pe Bute.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER