Prima oară, despre Cristi Săpunaru mi-a vorbit Vicențiu Iorgulescu. Erau amândoi încă la Național, iar eu mă ocupam ca jurnalist de echipa frumoasă a lui Gino Iorgulescu, Cosmin Olăroiu și Walter Zenga. Ordinea nu contează. Am scris despre povestea lui de puști plecat dintr-un cartier bucureștean și despre pasiunea pentru fotbal. Rapidist de mic, nu ezita ca după antrenamente să fugă în galeria din Giulești.
Visa să ajungă să joace și să dea gol în vișiniu. Pentru cei care nu știu, a început ca atacant. Și-a trăit visul și mi-l amintesc în drum spre Madeira, la un meci de baraj al Rapidului în fosta Cupă UEFA. Avea emoții. A scăpat de ele, și nu după mult timp se întorcea în Portugalia pentru a semna un contract cu Porto. A revenit în Giulești, împrumutat, după ce își exhibase pornirile de ultras în tunelul de la vestiare de pe „Da Luz”.
El împreună cu cel mai bun prieten al său, Hulk, fotbalistul acela cu alură de pitbull, viteză de ogar și tehnică de rasă, devenit cel mai scump transfer în Portugalia. A reușit să dea gol în vișiniu împotriva Stelei la celebrul meci, pierdut la masa verde. Un gol care nu a mai contat. Meciul acela fusese oprit după ce Neșu și Pancu se ciocniseră în tușă. Amândoi au rămas întinși, iar bricheta celebră îl vizase pe Deaconu, care fluierase întreruperea jocului.
La ani de zile după momentul acela l-am revăzut pe Săpunaru alergând fericit la finalul unui meci în care echipa sa a cucerit un trofeu european. Steagul României pe umeri, fularul Rapidului legat de încheietura unei mâini și posterul cu Neșu ca stemă pe steagul roș-galben-albastru. Plus medalia la gât. E imaginea simbolică a unui fotbalist care a crezut în visele sale și care a știut și a putut să revină.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER