Șutul

Becali a șutat cu sete în ProSport. Nu o dată, ci de două ori… Povestită de colegii care au fost pe teren, faza nu are impactul înregistrărilor pe care le-am văzut pe Sport.ro. Acolo, în direct, la palat – cu p mic -, cred că senzațiile ar fi fost altele. Așa, rămâne un soi de compasiune… Un zâmbet care îți apare involuntar pe față. Tot ceea ce se întâmplă nu poate să te afecteze, pentru că gesturile și vorbele sale vin parcă dintr-o lume paralelă, iar bucuria că ai libertatea de a alege să nu faci parte din ea te face să privești totul cu detașare. Răzbunarea tâmpă a lui Becali, care lovește cu pantofii lui de firmă unul dintre cele 95.000 de ziare tipărite ieri, nu ne doare. Din contră, ne arată că facem ce trebuie. În fond, nici nu trebuie să comentăm prea mult. Gesturile sale au încetat de mult să mai fie subiecte numai pentru jurnaliști. Orice apariție publică a sa poate constitui și studiu de caz la facultățile de Psihologie și Psihiatrie. Rămâne imaginea aceea. Cu o icoană privind mirată de pe un perete poleit la ce se întâmplă și cu un Argăseală asistent-statuie, incapabil să semnalizeze ieșirea unui patron ce tocmai ținuse o lecție de teoria managementului și a democrației. Seminar întrerupt la auzul veștii că nu e live și încheiat abrupt și caraghios, cu nervii vărsați pe ziarul care i-a arătat, nu o dată, cine e de fapt. El a șutat de fapt în jucătorii săi, care chiar cer bani, și în suporterii de care a zis că nu îi pasă. Noi consemnăm. O altă ratare. Pasiunea celor care fac ziare nu poate fi cuprinsă într-un număr finit de pagini cu care se identifică. E ca și cum cei care fac mingi de fotbal s-ar supăra că toți nepricepuții au posibilitatea să șuteze o dată în viață la poartă. Scriind, îți asumi riscul de a fi citit măcar de un personaj care, nervos că literele îi mușcă retina, va ajunge să dea cu piciorul. Fără să-și dea seama că lovește și proiecția sa, mai mult sau mai puțin fidel redată.