Triumful de lângă Arc

Izolați pe coloanele de știri ale ziarelor de specialitate, înghesuiți la limita grilei la televiziunile de profil, băieții din naționala de rugby și‑au trăit momentul de glorie într-o seară de sâmbătă. Cu un stadion arhiplin, cu valuri în tribune și cu focuri de artificii. A meritat-o din plin.
M-am simțit musafir acum două zile în casa de la Șosea a rugby-ului. Gazdă este grupul care este prezent acolo indiferent de competiție, miză ori mediatizare. Oamenii care au menținut flacăra de veghe a acestui sport. A fost triumful lor de lângă Arc până la urmă, dar și-au trăit bucuria discret, ascunși printre gradene în colțul lor, făcându‑le loc suporterilor de ocazie veniți să urle, să spargă semințe și să ia la mișto imnul adversarilor. E ca în reclama aceea în care adevărații spectatori de rugby îi salută pe cei care spun balon în loc de „mingie”, partidă în loc de meci și, mai ales, pe cei care știu că înainte nu este încurajare, ci infracțiune. A fost frumos, și ei, adevărații spectatori de rugby, radiau de fericire, chiar dacă prețul a fost comercializarea unui sentiment pe care numai ei îl înțeleg. I-am simțit ca pe localnicii din Moeciu de Sus sau din alte zone mai puțin umblate care cedează teren în fața turismului sălbatic. Și ar mai fi de spus că spectatorul român e gata să vină întotdeauna alături de echipele care arată că pot și mai ales vor să facă performanță. Așa că „alintații” din fotbal ar trebui să se uite la fenomenul de lângă Arcul de Triumf.