România trăiește artificial în handbal, din talentul nativ al unor jucătoare și dintr-o echipă de club mastodont, clădită pe banii statului, și mă refer bineînțeles la Oltchim. Liga Națională feminină e dominată, practic, de o singură formație, care nu are adversare, ci doar niște partenere de antrenament. Oltchim strânge tot ce e mai bun în țară, și de la o vreme și în străinătate, dar, în afară de patru-cinci partide în Liga Campionilor, aceste fete nu joacă niciodată la capacitate maximă. După 15 meciuri degeaba în Liga I și după trei tari în Champions League, româncele se strâng la națională, împreună cu alte câteva fete mai răsărite de la Cluj, Zalău și Baia Mare, și sunt puse în fața unor naționale extrem de puternice, care joacă în campionate de „n” ori mai tari decât al nostru. Și rezultatul îl vedem cu toții. România rezistă o repriză, maximum 40 de minute, după care cedează lamentabil.
Trăim artificial în acest sport și pentru că federația, cluburile și statul român sunt total dezinteresate de dezvoltarea handbalului începând de jos, cum ar fi normal. Îmi spune prietenul Dan Crăciun, de la Brașov, că guvernul ungar a declarat cinci sporturi (handbal, polo, fotbal, hochei și natație) de interes național și că se investește serios în acestea. În plus, fiecare club primește câte 90.000 de euro de la Stat pentru fiecare junior trimis la mari competiții internaționale (Campionate Mondiale, Europene), bani pe care, obligatoriu, trebuie să-i reinvestească în copii și juniori! Vedeți să se întâmple așa ceva în România vreodată? Așa că să nu ne mai comparăm cu ungurii măcar la cele cinci sporturi de mai sus (da, și la fotbal!), fiindcă nu avem de ce. Sau nu avem cu ce! România dispune de câteva handbaliste de valoare, dar nu de o echipă și nici de o strategie pe termen lung, care să facă din handbal un sport național, așa cum ar merita după titlurile mondiale obținute cu mulți ani în urmă atât la masculin, cât și la feminin.
Și câteva vorbe despre Tadici: mi-a plăcut cum a organizat apărarea, se pricepe la acest aspect, dar găsește puține soluții tactice în atac pe parcursul unui meci, mai ales în momentele dificile. Cu Ungaria, la un time-out cerut cu 10 minute înainte de final, când adversara avea patru goluri avans, selecționerul doar le-a certat pe handbalistele noastre, le-a reproșat greșelile făcute în joc, dar nu a rostit nici măcar o propoziție prin care să le spună fetelor ce ar trebui făcut pentru a mai încerca o întoarcere a rezultatului. În plus, nici n-a avut reacție când Gorbicz ne înscria gol după gol, din toate pozițiile. România poate renaște în handbal doar dacă ne dăm seama, precum Ungaria, că acest sport este unul de interes național. Dacă nu, îi vom privi în continuare pe vecini cum progresează an de an. Iar noi vom rămâne mereu să ne batem pentru locurile 5-8 sau mai jos.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER