Steaua a demonstrat la Pitești că are echipă și că știe să joace la nivel înalt, să întoarcă un rezultat nefavorabil, să lupte până la final pentru victorie, pe care ar fi obținut-o fără mănușile de săpun ale lui Gafata. Apărarea, formată din jucători de națională, e solidă ca un tanc sovietic, singura fisură de care poate profita adversarul fiind viteza scăzută de deplasare a centralilor Ghionea și Goian. Mijlocul baricadează intrările spre tranșeele din apărare prin turnurile Ovidiu Petre și Lovin, doi jucători care s-au născut parcă pentru aceste posturi, de închizători. Din păcate, Petre nu duce un meci întreg, iar Lovin e limitat la statutul de distrugător. Toja și Nicoliță acoperă benzile, primul cu intrări spre centru și cu imaginația care-i lipsește cu desăvârșire lui Lovin. Al doilea, cu multă dorință, forță, viteză, dar blocat deseori de propriile limite. Urmează pursângele Stancu, omul de la care se așteaptă la fiecare meci sclipirea și lovitura de grație. La Pitești nu a fost susținut, până la intrarea lui Kapetanos, de un atacant care să-i creeze culoare și care să-i scoată mingi decisive.
Soluțiile sunt simple văzute din afară: Steaua are nevoie de un portar care să bage frica-n Zapata (vine Tătărușanu, dar la vară!) și de încă un atacant de careu – concurent serios pentru Kapetanos. Când se vor rezolva și aceste probleme, echipa lui Lăcătuș va suferi mai puțin.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER