Timișoara e născută din iubire. Iubirea pentru Timișoara nu se învață, nu se fură, nu se înșală. Ea există pur și simplu, se trăiește, se respiră. Ca mitic, am înțeles greu dragostea timișorenilor pentru culorile alb-violete. Am observat în timp că nu contează de unde provine echipa, de la Bragadiru sau de la Pitești, important este că ea se numește Timișoara – Poli sau FC – și că poartă măcar teoretic cele două culori ale dragostei. Iubirea pentru Timișoara e mai presus de orice, e religie, e mod de a trăi, e fanatism, drog, emoție, viață.
Și, dacă nu ai făcut infarct la 1-8 cu Steaua, cum să nu treci peste dominarea categorică a Șahtiorului din tur sau peste posesia prelungită a ucrainenilor din retur. E normal să-l ierți pe Bucur, un tip mai încăpățânat decât bănățenii înșiși, pentru că vrea să facă totul de unul singur, să preia, să dribleze tot lotul de mineri, să șuteze și să marcheze dintr-un unghi pe care nu-l descifrezi decât prin analiză matematică.
Timișoara a crezut în calificare înainte de meciul-tur. A crezut în echipă și în spiritul de sacrificiu armeano-bănățean al fraților Karamyan, în explozia lui Bucur, în măreția lui Pantilimon, în genialitatea lui Sabău. A crezut că Lucescu poate fi învins, deși mai poartă încă deasupra capului aura de câștigător al Cupei UEFA. Recunosc, eu n-am crezut nici după 2-2 la Donețk! Și probabil n-au crezut nici mulți dintre mitici.
Ultimele 15 minute le-am trăit și eu ca un bănățean, am suferit și am înghițit în sec la atacurile în valuri ale Șahtiorului, am tresărit la gafa lui Pantilimon, am strâns pumnii, am urlat „Hai Poli!”. Să strigăm cu toții pentru Timișoara! Chiar o merită!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER