Cât de sublim e sportul fără Nașu”, fără Corleone, fără TAS, fără comentarii grețoase și fără comentatori aserviți. E extrem de plăcut să o urmărești pe Sorana întorcând setul doi, cu puternica Na Li, de la 2-5. E îmbătător să savurezi un lung de linie al ei sub privirile sălbatice ale chinezoaicei, căreia nu îi vine să creadă că frumoasei de dincolo i-a mai reușit o lovitură. Și încă una, și încă una, până la victoria surprinzătoare, dar meritată obținută sâmbătă în fața numărului 5 mondial!
Te cuprinde un sentiment de mândrie când îi vezi pe Dolniceanu și ai lui având atât de multă stăpânire de sine, atât de multă încredere în propria valoare, încât să câștige, și în sferturi, și în semifinale, la ultima tușă!
În paralel cu semifinala Soranei și cu meciurile băieților de la Campionatul Mondial de scrimă, Concordia și Corona se făceau de râs în Liga lui Minciunică, acolo unde retrogradatele nu retrogradează, iar nelicențiatele primesc drept de joc. O partidă de nivelul Diviziei D, cum a fost cea dintre Concordia și Corona, costă televiziunea care transmite așa ceva vreo 100.000 de euro. Un meci în care nu vezi nimic, nici angajament fizic măcar, pentru că ambele stau rău cu pregătirea fizică, dar și cu tehnica, și cu tactica, cu orice. După partida asta jenantă, am avut din nou plăcerea și am simțit iarăși emoții mari în finala de la sabie băieți, la Campionatul Mondial de la Budapesta, unde România a pierdut, dar s-a ales cu argintul, o performanță extraordinară într-o țară în care sportul e tratat cu nepăsare și cu sictir de cei care ne conduc.
România are parte de atât de puține momente frumoase în sport, încât argintul mondial al băieților de la sabie și finala Soranei de la Toronto sunt ca două picături de rouă într-un ocean de nerealizări, două performanțe care ne-au făcut o sâmbătă perfectă. Cele două finale de ieri, cea mică de la spadă fete, și cea mare a Soranei, în fața sperietoarei Williams, chiar dacă aceasta a fost pierdută categoric, ne-au așezat în prim-planul sportului mondial din acest week-end, la concurență cu finala de la 100 de metri de la CM de atletism și depășind ca importanță, după părerea mea, un meci Dinamo – Steaua. Cine a pierdut finala mică de la spadă și finala Soranei de la tenis și s-a mulțumit doar cu Dinamo – Steaua a avut enorm de pierdut. A pierdut sportul pur, lupta feroce a unor românce cu unii dintre cei mai buni adversari din lume, dansul săbiilor și eleganța de primadone a scrimerelor, finețea unei „scurte” ca un zâmbet de zeiță și precizia unui lob făcut peste „muntele Williams”.
Sorana Cîrstea, Ana Brânză, Simona Pop Deac, Maria Udrea și Simona Sbârcia, vă mulțumim și vă sărutăm mâinile măiastre.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER