Enervant, arogant, obraznic, nepoliticos, provocator, pe Mourinho ori îl urăști, ori îl iubești, ori nu poți să-l suferi, ori îți e extrem de simpatic. Dar oricât l-ai urî, oricât de nesuferit ți-ar fi, nu poți să nu-i recunoști valoarea și genialitatea. Trebuie să fii un incult în fotbal, orb și surd, un răuvoitor sau un încăpățânat incurabil ca să îi negi performanțele și să spui că a avut doar noroc în cariera lui de antrenor de până acum. Opt semifinale de Liga Campionilor cu patru echipe diferite (Porto, Chelsea, Inter și Real Madrid), ultimele cinci consecutive, două finale jucate și ambele câștigate (cu Porto în 2004 și cu Inter în 2010) sunt dovada palpabilă a performanțelor incredibile obținute de Jose Mourinho, acest nebun simpatic al fotbalului mileniului trei.
Dacă s-ar da un Nobel pentru fotbal, atunci Mourinho ar trebui să îl ia. Pentru că ceea ce face „Specialul” e și știință, inovație, originalitate, inspirație, dar și muncă, abnegație, insistență, perseverență. Dacă s-ar oferi un Oscar pentru rol principal în fotbal, Mourinho ar trebui să fie cel care îl primește. Pentru acțiune, replici, spontaneitate, mimică, zâmbet, șmecherie, instinct. „Schimbările mele din meciul cu PSG? Le-am făcut cu curul!”, a explicat Mourinho introducerea lui Schurrle în minutul 18, autorul primului gol, și a lui Demba Ba, din minutul 66, cel care a înscris golul calificării.
Mourinho e prin definiție un spectacol permanent, are replicile la el, schimbările, gesturile potrivite sau pentru unii mai puțin potrivite. După golul de 2-0 a sprintat ca Usain Bolt spre colțul terenului, a realizat poate că ar fi ridicol să se arunce peste grămada de bucurie a elevilor săi și s-a prefăcut că dă indicații, rămânând în picioare, fără să se tăvălească pe jos de bucurie, de emoție, de victorie…
Am fost aseară impresionat de Simeone, cu al lui atletic Atletico, dar Mourinho rămâne unicul, specialul, maestrul, campionul, performerul, „cel mai”, mereu câștigătorul. Mourinho e genial!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER