Puține argumente înainte de meci pentru o victorie cu Franța. Miracolul care apare o dată la zece ani, norocul de jucător de cazinou al selecționerului Pițurcă, un stadion nou, cum n-a mai văzut România, un public entuziasmat mai mult de arenă decât de echipă. O echipă cârpită, încropită, fără vedetele de altădată Lobonț, Mutu, Chivu, Rădoi, dispărute de bună voie sau nu.
România punea în fața redutabililor Nasri, Benzema, Ribery o apărare cu cvasidebutanții Chiricheș și Luchin, ultimul apărut incredibil în primul unsprezece după accidentarea ghinionistă a lui Săpunaru. Francezii au venit cu experiența, cu valoarea individuală a jucătorilor, mult peste cea a alor noștri, cu organizarea internă ireproșabilă, de la copii și juniori la Ligue 1, cu o infrastructură la care noi nu vom ajunge niciodată, în ciuda stadioanelor noi apărute în ultima vreme, cu o istorie și cu un palmares remarcabile și copleșitoare.
Noi, ca întotdeauna, cu „râul, ramul”, adică un gazon execrabil, o rușine națională, dar care, să recunoaștem, ne-a convenit, pentru că i-a împiedicat pe băieții lui Blanc să paseze pe jos, să construiască și să-și pună în valoare tehnica superioară.
Pițurcă și-a etalat încă o dată știința de blocare a adversarului, mizând pe hărțuiala continuă a lui Bourceanu, pe acest perpetuum mobile Nicoliță, care aleargă continuu în sus și în jos, pe superioritatea aeriană a lui Goian, pe o apărare exactă, în care Chiricheș și Luchin și-au făcut excelent treaba. Din păcate, am fost prea preocupați să distrugem pentru a mai avea și puterea de a construi. Iar când mingea ajunge în față doar foarte rar și în general cu pase lungi, nu poți emite pretenții la victorie cu o echipă de talia Franței. Am luptat eroic, dar ne-am arătat limitele. Un 0-0 care ne scoate practic de la Euro după ce Bosnia a câștigat cu Belarus, dar care ne dă speranțe pentru Brazilia 2014.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER