Mulți îl hulesc pe Dănciulescu pentru că, zic ei, e plat în declarații, vorbește, dar nu spune nimic, n-are verb, nu e un interlocutor care să-ți ofere declarații spumoase. Dar acesta trebuie să fie atuul unui atacant? Trebuie să apreciem un golgheter pentru că e la fel de vocal ca Gigi Becali sau ca Adrian Mititelu? În niciun caz! Dănciulescu este pentru mine modelul pe care ar trebui să-l urmeze orice fotbalist. Serios la antrenamente și pe teren, cu o viață de familie ireproșabilă, fără apariții în tabloide, „Danciu” trăiește pentru soția și fiica lui și, în egală măsură, pentru fotbal.
Dănciulescu se consumă enorm când ratează și când pierde. L-am văzut de câteva ori dărâmat pe banca de rezerve, la finalul meciului, după ce a irosit un penalty, rămas acolo stană de piatră, privind în gol și încercând să-și explice de ce nu a tras mai sus, mai spre vinclu sau de ce nu a ales celălalt colț. Sunt puțini fotbaliști români care fac asta.
Cu o asemenea atitudine și cu dorința permanentă de autoperfecționare, Dănciulescu a ajuns la 200 de goluri în prima divizie, ultimul înscris luni în poarta Ceahlăului. Și ar fi fost mai aproape de Dudu Georgescu, care a marcat 252, dacă nu făcea greșeala carierei mergând un sezon în China.
Eu cred că Dănciulescu, precum Oblemenco, a fost nedreptățit permanent de antrenorii naționalei, care nu l-au convocat nici în perioada în care era golgheterul României, adunând până acum doar opt meciuri și două goluri la prima reprezentativă. Aș fi preferat să-l văd pe Dănciulescu în tricoul tricolor, exemplu de seriozitate și determinare, în locul excentricului Mutu sau al indolentului Adrian Cristea. Pentru mine, Dănciulescu înseamnă mai mult decât Mutu, ca om și ca profesionist.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER