Renașterea unui fotbalist

Deși nu împlinise 31 de ani, Bourceanu era considerat un fotbalist terminat, mai terminat chiar și decât Mutu, care merge pe 38. Mai grav era că și Bourceanu însuși se credea terminat și nu își mai dădea șanse să redevină ce a fost.

Ce a fost? Căpitanul Stelei, titular la națională, cel mai bun fotbalist din campionatul intern! Transferul în Turcia și accidentarea gravă, care l-a ținut mult timp departe de fotbal, l-au scos din mână. Nu mai era el, mijlocașul agresiv, care mușca din minge, din gazon și din adversar. Au venit greșelile, tot mai repetate, apoi nemulțumirile și jignirile fanilor: „Bourcene, când te lași, mă?”. Auzea, înghițea și mergea mai departe. Cum să se lase? I se părea ciudat. Ce a fost și ce ajunsese… Dar gândul că nu mai e fotbalistul feroce, cu plămâni de atlet de maraton, îl rodea.

Ce să facă altceva decât să muncească? A tras de el, s-a antrenat cât a putut și cum a putut, a jucat slab când a fost băgat. Era și o chestiune psihologică, dar și frica de o nouă accidentare. De fapt, Bourceanu juca de parcă era accidentat. Șchiopăta parcă pe teren, era într-un picior, lovit, rănit de toată lumea.

Scos la pauză la Voluntari, la 0-1, și ținut pe bancă în următorul meci, 1-1 cu Iași, Bourceanu a intrat titular în semifinalele Cupei Ligii, cu Astra, și a fost cel mai bun jucător de pe teren. Logic, a intrat din primul minut și în această seară, cu aceeași Astra, dar în campionat. Și l-am văzut pe Bourceanu căpitanul, Bourceanu cel mai bun fotbalist din Liga 1, alergând încă un maraton de 90 de minute, pasând precis, mobilizându-și coechipierii prin avântul său de mic revoluționar și prin agresivitatea pozitivă. Ce-i drept, pe final putea încasa al doilea cartonaș galben, și implicit pe cel roșu, dar rămâne imaginea de ansamblu, a jucătorului-alergător, a șefului de echipă care își depășește norma de piese, de pase, de kilometri munciți.

Bourceanu a revenit acolo unde îi este locul și poate fi o opțiune serioasă pentru Euro. Avem nevoie de fotbaliști de acest gen.