Grozav dacă nu-l pierdem

Gheorghe Grozav trăiește și joacă în prezent. E prea tânăr ca să-l intereseze viitorul și prea grăbit ca să aibă vreme pentru trecut. Nimic straniu până aici. Nu-i poți cere înțelepciune unui băiat care încă n-a împlinit douăzeci și doi de ani. Dacă la vârsta asta te comporți sapiențial, la optzeci de ani ce-ți rămâne de făcut? Pe bună dreptate, Gheorghe Grozav preferă să nu sară gardul clipei. Îi cade bine să fie luat la ochi și prezentat, cum s-a întâmplat deja, pe post de dovadă că în fotbalul tinerimii române nu joacă doar juniori certați cu mingea, adolescenți cu sticla sub tricou și durdulii cu platfus. Fotbalul lui e proaspăt, relaxat și tehnic, cu mișcări în care ghicești dezinvoltură și talent. De aceea multă lume vede în el marele transfer de poimâine. Și tot de aceea e somat să nu se situeze niciodată mai jos de prestigiul pe care a izbutit deja să-l acumuleze.
Singurul nor pe cerul altminteri senin al lui Grozav e o anume tradiție a ratării care începe să se închege în fotbalul nostru. Risipitori, inconștienți și bucăți de brânză bună în burduf de câine au existat de când lumea și pământul, desigur. Și nu doar în România. Însă parcă niciodată decalajul dintre aspirații și împlinirea lor n-a crescut la asemenea cote. Și parcă niciodată realitatea n-a contrazis mai net marketingul făcut de impresari. Spunea un gânditor că dacă s-ar înființa Premiul Nobel pentru ratare, românii și-ar procura abonament pentru un secol. O judecată aspră, dar nu întru totul fără temei, mai cu seamă în fotbal. Fiindcă spre deosebire de prigonit, căruia i se blochează drumul spre succes, ratatul se duce de bunăvoie în fundătură. Fie prin proasta cunoaștere a darurilor cu care a fost înzestrat, fie prin amestecul de bravadă și conștiință a unicității superlative. „Eu sunt altfel decât toți, mie n-o să mi se întâmple ce li s-a întâmplat lor.”

Au existat destui fotbaliști tineri care au început prin a promite și au sfârșit anonim – în România sau departe de ea. Unii au crezut că precocitatea e cheia care deschide toate ușile. Alții, că le ajunge talentul. Iar alții, că te poți întoarce oricând dacă ai greșit drumul, fără alt efect decât o măruntă întârziere de parcurs. Ca să nu-l pierdem pe Gheorghe Grozav, ca să putem face mai departe jocuri de cuvine pornind de la numele lui, e nevoie de un ochi aruncat în grădina speranțelor ofilite. Vom găsi acolo câteva cazuri de ratare despre care se cuvine să afle și omul nostru. Căci amintiți-vă cât entuziasm a însoțit ivirea în fotbal a lui Alin Stoica, Nicolae Mitea sau chiar Claudiu Keșeru. Amintiți-vă ce delir verbal s-a declanșat la primul meci bun al lui Torje sau la primul șut pe poartă al lui Bicfalvi. Și uitați-i unde sunt acum. Gheorghe Grozav trebuie pus la curent cu toate aceste lucruri și ajutat să nu se piardă. Nu de alta, dar ar fi și pierderea noastră.