De câteva zile ține prima pagină subiectul lesbianismului în handbal, declanșat de ProSport. Am spus-o din prima zi, e un subiect delicat, un tabu într-o țară care nu e nici pregătită, nici dornică să vorbească despre el. E unul din motivele pentru care am decis să abordăm acest subiect, asumându-ne și noi un risc. Am pregătit mai bine de-o lună subiectul. Avem multe, foarte multe informații, mărturii, povești. Ceea ce ați citit e doar ceea ce am considerat că e publicabil și că trebuie publicat. Reacția unora, în special a oficialilor din handbal, mi-a confirmat că am făcut bine să abordăm subiectul. Amenințările lor îmi întăresc convingerea, câtă vreme în continuare pun problema ca și când lesbienele ar fi ceva ciudat, defect, nedorit. Asta am vrut, să combatem această atitudine într-o lume în care, le place celor din ea sau nu, lesbianismul există și nu e un caz singular. Am fi putut coborî povestea în tabloid, am fi avut cu ce, dar n-am făcut-o și n-o vom face nici în continuare, chiar dacă alții, inclusiv concurenți, nu au nicio reținere și poate vor atrage mai mult atenția. Vă recomand doar să citiți bine, cu luciditate, ce scriem noi și veți descoperi că n-am coborât nicio clipă nivelul și, încă din prima zi, am prezentat toate părțile. Iar dacă n-am fi declanșat subiectul, cu siguranță ar fi făcut-o altcineva la un moment dat, dar poate în altă cheie.
De ce e extrem de important că lumea, în special oamenii cu putere în domeniu, să accepte existența lesbianismului? În primul rând pentru că așa e legal și european. Ei știu ce se întâmplă, cunosc chiar mai bine ca noi situația. Unii și recunosc asta, dar numai neoficial. Faptul că nu o recunosc public și nu o tratează ca pe ceva normal, duce la povești precum cea din pagina 3. În cazul nou dezvăluit astăzi deja e vorba de altceva: junioare, copii până la urmă, care sunt obligate să accepte un comportament pe care nu și-l doresc. Iar dacă nu îl acceptă, suferă, posibil chiar pe termen lung. Închiderea ochilor duce la astfel de situații, iar mărturia asumată de o mamă ar trebui să fie suficientă pentru oricine ca să se convingă că problema există.
Sigur că ar fi mult mai ușor să închidem ochii. Am fi evitat probabil câteva procese și o sumedenie de înjurături și amenințări. Dar pentru asemenea subiecte, care pot și trebuie să schimbe în bine societatea, am acceptat meseria asta, chiar dacă în rutina zilnică poate părea altfel. Nu-mi plac generalizările, refuz să le folosesc și în acest caz. Problema e că ascunderea cazurilor particulare poate duce la generalizarea fenomenului.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER