Eroul anonim

Am urmărit finala Cupei României de la câțiva metri de el. Face parte din categoria fotbalistică a celor pe care în cel mai bun caz îi ignori, dar cel mai des îi critici / huidui / înjuri. Nu ți-e simpatic niciodată. Chiar dacă știi că are un job dificil, te bazezi pe convingerea că „e plătit pentru asta”, de parcă nici un angajat din alt domeniu nu greșește niciodată în ceea ce e plătit să facă. Dacă nu v-ați prins deja, e vorba de un arbitru. Cazul particular despre care vorbesc e chiar mai „grav”. Omul e asistent, adică arbitrul care chiar nu iese în evidență decât când greșește. Centralul mai e din când în când lăudat pentru un meci dus bine la capăt. Asistentul? Majoritatea nici nu știu cum îl cheamă.

Pe cel împreună cu care am văzut meciul îl cheamă Aurel Oniță. Întâmplător, dar mai degrabă nu, e cel mai bun asistent din România. Pe google aproape că nu există – doar enumerări de brigăzi și niște articolașe în presa locală. Ce-i drept, nici vreun scandal, dar nici vreo pagină de wikipedia, ca Tudor, Balaj sau alți grei de la centru.

Oniță a fost la muncă la finală, la fel ca mine. Eu am terminat înainte de primul fluier, el atunci a început. Am rămas însă pe gazon și am urmărit jocul de la doar câțiva metri în spatele lui. Nu l-am remarcat însă decât în minutul 90+4. Atunci, la 1-0 pentru Petrolul, care pusese deja practic mâna pe-o toartă a Cupei și zici că plecase spre festivitatea de premiere, Felgueiras centrează, cineva prelungește – habar n-am cine pe moment, de jos se vede rău de tot, aflu mai târziu că Piccolo – iar Cadu reia în poartă! O secundă stadionul îngheață, dar nu mai mult, pentru că jucătorii clujeni fug spre asistentul a cărui mână ridicată o observasem și eu, și ei (foto). Recunosc, sunt convins pe moment că a greșit, chiar dacă Aurel Oniță e ferm: „Ce vreți, a fost ofsaid” le transmite clujenilor disperați. Cei care văd la TV îmi confirmă că a fost ofsaid, deși e greu și acum să spui că a atins Piccolo mingea sau nu. Mă bazez însă pe precizia omului care a avut curajul să ridice fanionul în ultima secundă a unui meci care putea avea altfel un cu totul alt deznodământ.

În timp ce echipele sunt premiate, brigada se îndreaptă spre vestiar. Arbitrii au fost și ei răsplătiți cu o medalie, dar momentul a fost ignorat total. Probabil însă că bucuria unui arbitru e chiar de a pleca în liniște de la un meci. Aurel Oniță pare șocat când îl opresc la intrarea în tunel. Îl felicit, dar parcă nu-i vine să creadă, deși îmi mulțumește. Lângă el, Cristi Balaj e chiar supărat: „alții urlă și acum că am greșit”. Cineva îmi șoptise: „Ca asistent, te rogi să n-ai astfel de faze în ultimul minut. Chiar dacă ești convins că ai luat decizia corectă”. Oniță nu pare stresat, știe că n-a greșit.

Îi mai interceptez o dată la ieșirea de la vestiare. E și șeful Deaconu cu ei. Profit de moment și îl rog să îi permită lui Aurel Onița să îmi dea câteva declarații. „Nu, n-are voie, e decizia Comitetului Executiv!”. Insistențele primesc același răspuns. Comisia e supărată când sunt criticați arbitrii, dar arbitrii n-au voie să vorbească atunci când sunt lăudați. I-am mai strâns o dată mână lui Aurel Oniță, l-am felicitat din nou. Din păcate, pe google nu vom afla nici acum cum iei o decizie atât de grea în ultima fază a unui meci atât de important. Precum Coreea de Nord, Comitetul Executiv poate bloca și Internetul. N-a rezolvat încă problema numărului de echipe din Liga I, dar măcar cea a declarațiilor arbitrilor e ok.