În decembrie 1989, Ceaușescu organiza celebrul miting la București pentru a calma țara. De la balcon spera ca totul să iasă perfect, dar oamenii, învinși în viața de zi cu zi, n-au mai suportat și l-au sfidat. N-au mai aplaudat, lăsându-l cu fața împietrită de neputință. Manevra a eșuat, iar până la urmă Ceaușescu n-a mai avut de ales decât să fugă. În iunie 2009, Federația lui Mircea Sandu a organizat finala Cupei României. Președintele era sigur că totul iese perfect, dar timișorenii, învinși pe teren, n-au suportat și l-au sfidat. Finala a eșuat. Lipsește doar finalul: Sandu să fugă! Comparația nu e întâmplătoare. Pe fața lui Mircea Sandu, în timp ce înfiera atitudinea timișorenilor, se citea o nervozitate evidentă.
Îi tremura figura pentru că nu poate face nimic, asemenea lui Ceaușescu atunci, în balcon. Președintele FRF e atât de urât de oameni, încât de fapt, poate n-ați remarcat, nici el n-a participat la festivitatea de premiere! A rămas ascuns în lojă, deși organizatorii dau medaliile, trimițându-l pe podium pe Lucescu senior, cu imaginea lui cu tot. De ce? De ce Timișoara ar fi trebuit să accepte umilința de defila prin fața celui care a furat-o de două ori în acest sezon, dar Sandu nu are obligația de a veni în mijlocul celor cărora le-a furat fotbalul?
De ce Timișoara nu îl poate sfida pe Sandu, dar el îi poate sfida pe cei care i-au făcut imposibilă apariția pe stadion fără huiduieli: spectatorii fără care n-ar exista!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER