Culmea fanatismului în fotbal s-a developat într-o dimineață, acum vreo două săptămâni, în districtul financiar din Frankfurt. Era ziua meciului cu Ghana, decisiv pentru calificarea în optimile Mondialului, iar vestitorii marii partide purtau costume elegante, de firmă, și steagul Germaniei desenat pe obraji. Adăugați multitudinea de mașini germane pe care flutura steagul țării și veți găsi inutilă orice discuție despre originile celor care îmbracă tricoul panzerelor. Cu toții sunt cetățeni nemți, naționala în sine este un simbol al patriei și destul de mulți oameni, chiar și din cea mai cosmopolită metropolă, simt nevoia să se identifice cu purtătorii de mesaj din Africa de Sud.
Fotbalul unește națiunile, iar Spania este încă un exemplu strălucit. Gândiți-vă numai câți dintre componenții primului „11″ joacă la Barcelona, simbolul dorinței de secesiune a Catalunyei. Și câte milioane de spanioli au aplaudat pe parcursul acestui turneu final, dar și al celui european de acum doi ani, naționala Spaniei construită pe scheletul blau-grana. Deloc întâmplător, pe agenda electorală a tuturor candidaților la președinția Barçei, în această vară, s-a aflat „reprezentarea judicioasă la echipa națională a fotbaliștilor Barcelonei”.
Germania și Spania s-au duelat aseară într-o semifinală dură ca o încercare de asigurare a stabilității sociale. La urma-urmei, nici nu contează prea mult că s-a calificat Spania, ci faptul că, aseară, la Madrid și Berlin, la Valencia și Munchen, ori la Sevilla și Dresda oamenii au găsit un spațiu pentru eliberarea unei tensiuni care are puține supape într-o lume contemporană dominată de conceptul „soft power”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER