Dacă Pițurcă ar fi fost pe banca naționalei la meciul de la Paris, toate televiziunile ar fi dedicat fluvii de ediții speciale întru decapitare și n-ar fi fost ieșit din comun ca Băsescu să-i ceară lui Satana să meargă la țepe, în Piața Victoriei. Cum selecționer este Răzvan Lucescu, mass-media s-a înscris cuminte pe axa Mutu – Surdu. Puține critici, speranțe la greu și chiar discursuri extatice despre marea performanță de pe „Stade de France”.
Înțeleg sprijinul de care are nevoie încă noul selecționer și sunt de partea sa în efortul nu de reconstrucție, ci de creare a unui nou ciclu de performanță la prima reprezentativă. Îi înțeleg greutățile, cam aceleași de pe vremea lui Pițurcă, dominate de aria redusă de selecție. Apreciez curajul de a-i promova pe Roman și Apostol, de a-i redescoperi pe Ghioane și Coman și de a-i redefini pe Maftei și Mara. Îl felicit pentru norocul avut la Paris, pentru deschiderea fără precedent față de mass-media, dar mai ales pentru strălucita idee de a ataca, atât cât am făcut-o, în spatele unui Evra fascinat de ofensivă. De aici a pornit, de altfel, și autogolul lui Escude.
Dar de la aceste câștiguri evidente și până la a vedea în remiza tristă cu francezii mugurele din care va germina o nouă generație de aur este o cale lungă și sigură doar pentru Dinu Vamă. Dacă tot vorbesc despre nevoia de renaștere a tricolorilor, ar fi bine ca lăudacii de profesie din, de, de sub și de alături de fotbalul nostru să fie ceva mai lucizi și să aștepte, de exemplu, să șutăm la poartă înainte de a marca, nu după, ca la Paris.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER