Atunci când a adus în Ghencea mai bine de jumătate dintre titularii Unirii Urziceni, Becali a transferat cu gândul la carcasa actualității, nu la istoria personală a multora dintre jucătorii în cauză. Orbit de destinul de Cenușărese ale fotbalului, cărora li s-a potrivit pantoful milităresc, cu talpa groasă, al lui Dan Petrescu, reușind cu un an în urmă să adune opt puncte în Champions League, patronul Stelei nu s-a mai gândit la noțiuni precum apogeul carierei unui sportiv. Punctul din care este posibilă numai coborârea, nu și ascensiunea. Ceea ce li se întâmplă acum majorității fotbaliștilor de la Urziceni veniți în București, dacă nu se înscrie în obligatoria acomodare la tensiunea specifică a clubului roș-albastru, atunci ține de fiziologia performanței sportive. Un curs firesc, pe care prin mijloace specifice l-a întrerupt Petrescu, și care ar putea fi inversat sau măcar ținut în platou dacă fotbaliștii ar fi învăluiți de încredere, răbdare, liniște și profesionalism.
Steaua continuă să fascineze la nivel de imagine – orice fotbalist vrea să joace în Ghencea, orice antrenor se vede tehnician acolo și majoritatea oamenilor pasionați de fotbal din România se înscriu în categoria simpatizanților – dar, în același timp, perseverează în construirea unui mediu din ce în ce mai toxic pentru dezvoltarea personală. A jucătorilor, a tehnicienilor și a pasiunii pentru echipă. Sincer, cred că și lui Apostol, Bilașco și celorlalți le este din ce în ce mai greu să răspundă la întrebarea: e de preferat performanța autentică, dar în anonimatul Bărăganului, sau băltirea profesională de sub reflectoarele Capitalei?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER