Ce are Spania și n-avem noi

Spaniolii mă enervează rău la sfârșitul și la începutul anului, când presa sportivă n-are ce face și face clasamente. Ibericii sunt peste tot, n-ai loc de ei. Prima echipă din lume a fost votată FC Barcelona. Pe locul doi, un team de Formula 1, adică o chestie ce ține mult de motoare, iar pe locul 3 naționala de fotbal a Spaniei. La ciclism, spaniolul Valverde i-a luat fața conaționalului Contador, la tenis, Nadal și-a început anul câștigând primul turneu, cel de la Abu Dhabi, iar echipa Spaniei ne-a bătut în Cupa Hopman. La baschet sunt campioni mondiali și europeni și până și la handbal feminin, unde am visat mult, sunt peste noi. De alte sporturi n-are rost să pomenim, pentru că articolul are un număr limitat de semne. Noi, pe nicăieri. Ba nu, greșesc: Mutu a prins selecționata mondială a celor mai controversați fotbaliști. De aici, întrebarea: ce are Spania și n-avem noi, de e așa mare decalajul? Spania nu e printre țările bogate din UE, are și ea parte de criză, iar șomajul e mai mare ca-n România. Dar în Spania sunt școli cu patru ore de sport obligatorii pe săptămână, nu cu una singură, plus o „opțională” ca pe aici. Spania are mii de terenuri de sport, noi convertim orice tăpșan într-un teren imobiliar. În schimb, avem de ani buni dezbateri și clipuri mobilizatoare care ne spun să facem o juma” de oră de mișcare pe zi pentru o viață sănătoasă. Dar unde să alergi, unde să te miști? Parcuri nu prea sunt, iar în cele care au supraviețuit te aleargă câinii și gardienii publici. Copiii sunt antrenați să devină campioni ai telecomenzii, iar rutina telenovelelor desenate e ruptă într-un singur fel: „Hai, puiule, să facem mișcare, să mergem la mall la un hamburger, că diseară vine meciul Spaniei!”