Adrian Mutu e un fel de Avram Iancu în exil în Italia, un Crăișor cu crampoane care ia cu pumnul prin baruri apărarea românilor umiliți. Asta e apărarea unui jucător mare care are avocați la fel de mari. Pe scurt, Mutu a pocnit un ospătar sârb la cinci dimineața pentru că „pe stadion ne înjură, pe stradă ne înjură, la cârciumă ne înjură… da” ce, au ajuns românii ultimii oameni ai Europei?” Aici e vorba de rasism, de românca moartă la Roma, de mândrie națională, adică de subiecte sensibile, deci e nevoie de o analiză rece pe textele „Briliantului”. Palmaresul luptătorului Mutu, care conține doi chelneri, o rangă, un libanez, cocaină îndoită cu sibutramină, nici nu mai contează, pentru că eroilor li se iartă micile defecte. Deci, chelnerul care l-ar fi faultat pe Mutu cu vorba e, conform comunicatului jucătorului Fiorentinei, „o cunoștiință veche”. Să zicem că minte când spune că și-a furat-o deoarece n-a mai adus o ultimă sticlă de vin în zori, pentru că se închisese barul. Dar care erau relațiile dintre Mutu și ospătar? Aici ne ajută indirect Ioan Becali, impresar în ilegalitate și avocat din oficiu: „Un ospătar care câștigă 800 de euro lunar nu e de teapa lui Mutu”. Corect, financiar nu e de teapa lui, așa că Mutu este o potențială sursă de venituri prezente și viitoare, doar chelnerul e „o cunoștiință veche”. Pentru el, pentru un om care muncește din greu pentru fiecare bănuț, să-l înjure pe Mutu înseamnă să omoare găina cu bacșișuri de aur pentru totdeauna. Pentru „Briliant”, declarația roș-galben-albastră cu „m-am lăsat purtat prostește într-o luptă pe care trebuia s-o evit” e doar o șmecherie ieftină ca să scape ieftin după o prostie la beție. Acum, avem de ales: ne facem sau nu că îl credem pe Mutu, că e de-al nostru, suntem sau nu suntem și noi șmecheri?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER