Legea lui Țiriac, aia cu excluderea pe viață din competiții a sportivilor prinși dopați, s-a făcut praf. După două cincinale de aplicare, legea promovată de tenismenul mustăcios s-a dovedit la fel de eficientă ca legea despre interzicerea circulației pe liniile de tramvai din București. Teoretic, era o lege dură, dar bună. Românii erau mai catolici decât Papa, mai severi decât comisiile antidoping internaționale, care prevedeau suspendări de un an, doi, patru. Voiam o mișcare olimpică foarte curată, lucru care s-ar fi răsfrânt și asupra sportului românesc. În realitate nu s-a întâmplat nimic notabil, sportivii români care pică teste prin străinătate sunt victimele prostiei și sărăciei, unii fiind prinși râgâind diuretice. Am oprit-o pe Mihaela Melinte să ajungă la Atena 2004, am mai tras pe bară niște halterofili, dar atât. Paradoxal, țara cu legislația asta dură l-a dat lumii pe Mutu, briliantul sibutraminei luată la plic, din farmacie, de mămică.
Liga lui Mitică a rezolvat simplu problema dopajului. Dacă dragoste nu e, pardon, dacă oarece control nu e, dopaj nu e. Firește, mai e, pe ici pe colo, câte-o moarte subită pe teren, dar, probabil, e de la încălzirea globală. În rest, toți aplică același principiu și atmosfera e high. Pe plan mondial, 2% din totalul probelor analizate sunt cazuri de dopaj. Noi n-avem cai, asta e, domnule Țopescu, dar unii s-au apucat să dea mârțoagelor jeratic. Din patru probe la ecvestră analizate anul trecut, una a ieșit pozitivă. Până și la snooker, fraților, la snooker, a ieșit carambol. Tot din patru probe mari și late analizate de Agenția Antidoping s-a descoperit un caz de dopaj. Concluzia e logică precum o lovitură de siguranță, la mantă. În loc de legi noi, dați bani ca să le aplicăm cum trebuie pe cele vechi.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER