„Îmi amintesc cum ne strângeam câte 7-8 antrenori de la națională și de la echipele de club, făceam cerere la minister și plecam din Gara de Nord cu trenul, în delegație, până la Sofia, ca să vedem la lucru Anderlecht…” Era octombrie 1962, din România se ieșea numai clandestin sau cu aprobare de la cel mai înalt nivel, iar cuvintele de mai sus îi aparțin lui Angelo Niculescu, decanul de vârstă al antrenorilor români (92 de ani).
1960: pe urmele unui zvon
„Auzisem noi că belgienii inventaseră un nou sistem de joc, un tip de apărare care nu se mai practicase până atunci, iar Anderlecht venea să joace în Cupa Campionilor cu ȚSKA Sofia.” Despre noutățile care ajungeau în România din fotbalul mondial în acei ani de groază vorbește același Angelo Niculescu: „Nu exista așa ceva. Foarte rar prindeam câte un ziar de sport din străinătate, «L”Equipe» sau «Gazzetta dello Sport». Multă vreme după 1945, unicul manual de specialitate avut la dispoziție de antrenorii români a fost cel scris la sfârșitul anilor ”30 de Virgil Economu, care, de fapt, nici nu fusese antrenor, n-avea studii de specialitate. Economu, un mare entuziast al fotbalului, era de profesie inginer agronom, cartea lui era mai mult cu ilustrații, decât cu metode de pregătire”.
1970: călătorie, observații, referat, raport, conferință
Ioan Chirilă, trimisul ziarului „Sportul” la Mondialul din 1970, povestește în cartea „Mexico ”70. Jurnal sentimental” că, la revenirea în țară, avionul de Londra era plin cu antrenori și jucători de fotbal din Anglia. Cu mic, cu mare, traversaseră Atlanticul pentru a vedea cu ochii lor. Câțiva dintre ei aveau să-i explice românului că umblaseră ca furnicile, timp de câteva săptămâni, prin podișul mexican. Studiaseră antrenamente, pregătire, tactică, noutăți. Se simțea – spunea Chirilă – pasiunea acestor englezi pentru meseria lor.
Și fotbalul românesc a avut prezent, în 1970, un specialist la Mondiale: tot Angelo Niculescu, venit în Mexic în calitate de selecționer al României calificate la turneul final. „După ce am fost eliminați din grupă, am mers la meciurile unde primisem acreditare. La întoarcerea în România am întocmit un referat și am avut conferințe la federație, unde am împărtășit observațiile mele”, își amintește tehnicianul care, la vremea respectivă, la 48 de ani, era în vârful gloriei profesionale. Atât.
2006: și totuși, se mișcă! Dar nu în România
În 2006, barierele se ridicaseră demult pentru români și nu numai. La Mondialul din Germania am văzut, fără nicio exagerare, sute de oameni din lumea fotbalului de pe toate continentele mișunând prin tribunele și centrele de presă ale Mondialului – și numai unii dintre ei erau invitați ca specialiști ai posturilor TV.
Cei mai mulți veniseră să observe. Azi îi vedeai la Gelsenkirchen, la Cehia-SUA, mâine îi întâlneai în trenul de Duisburg, în drum spre antrenamentul Italiei, poimâine – la Köln, la Anglia-Suedia. Mereu în mișcare, mereu în căutare de ceva. Antrenori sau jucători români n-au fost. Sau, poate, nu i-am văzut.
2014: când fotbalul românesc merge la culcare
Sunt o mie de feluri în care poți documenta Mondialul brazilian. Mergi acolo, să vezi cu ochii tăi, așa cum face de multe decenii lumea bună. Sau apelezi la avalanșa de informații de pe Internet, la analizele specialiștilor postate în site-urile de specialitate sau pe bloguri. Sau, pur și simplu, urmărești la TV partidele transmise în direct, cu zeci de camere. Ai crede că e imposibil ca un om care trăiește (bine) din fotbal să nu profite de toate facilitățile secolului XXI. Și totuși…
Sâmbătă, 14 iunie 2014, pe Arena Amazonia, din orașul Manaus, Anglia-Italia 1-2, una dintre marile bătălii ale Mondialului brazilian, s-a disputat fără vreun „spion” român în tribună. Și, după toate aparențele, fără prea mulți nici în fața televizoarelor. Colegii de la ProSport au încercat să afle părerea câtorva dintre profesioniștii fotbalului nostru despre ce se petrecuse în meciul dintre cele două campioane mondiale. Au descoperit că Gigi Mulțescu și Cristi Pustai dormiseră, Gică Hagi rezistase treaz o repriză, Cătălin Anghel văzuse tot meciul, ca să tragă concluzia că peninsularii au câștigat pentru că „sunt învingători prin definiție”.
Nu există un singur club din România care să aibă trimiși – măcar celebrii „metodiști” de pe vremuri – în competiția braziliană, pentru a nota ceea ce nu se vede dincolo de micul ecran: organizare, antrenamente, discurs, idei. Lumea fotbalului românesc se are pe ea însăși și asta îi e de ajuns.
„N-am prins ultimele două meciuri, Anglia-Italia și Coasta de Fildeș-Japonia.”
Marius Lăcătuș
„La 1-1, în a doua repriză a meciului Anglia-Italia, m-am dus să mă culc.”
Gheorghe Hagi
P.S. Presa se încadrează perfect în fundalul tabloului general din România. Comentatorii și specialiștii intră în studiouri la fel de pregătiți precum antrenorii în vestiare și jucătorii pe teren. Dumitru Graur (președintele Asociației Presei Sportive din România!) a venit în platoul TVR pentru a repeta, o seară întreagă, că Spania joacă „tica-taca”. Ovidiu Ioanițoaia, prezent în același studio, credea că la acest Mondial brigăzile de arbitri sunt compuse din șase persoane. Nimeni (nici măcar Țicleanu și Stoichiță, antrenorii prezenți acolo) nu l-a contrazis, semn că în studio nu se știa că turneul din Brazilia se joacă fără arbitri adiționali…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER