Antagonizarea extremă a taberelor pro-Becali și pro-Armată a făcut ca brandul Steaua, în numele căruia pretinde toată lumea că luptă, să fie uitat de facto în ultimii doi ani, spre disperarea milioanelor de suporteri. În tot acest timp am citit zeci de documente, motivări ale instanțelor de judecată, am ascultat foarte mulți oameni care au jucat sau joacă un rol în această afacere, am ajuns să învăț paragrafe de legi, proceduri ale instanțelor și regulamente de care nu credeam că voi avea nevoie vreodată.
De fiecare dată când am scris, am prezentat publicului documente, declarații, dovezi concrete, tocmai pentru a evita discursul vag și adesea voit derutant al părerologilor. Foarte rar – poate o dată sau de două ori – am scris folosind doar informații „pe surse”, și asta numai după ce am fost absolut sigur că, deși nu pot să public numele celor care mi le-au dat, datele sunt reale.
În cele ce urmează voi scrie, pentru prima oară, câteva opinii personale – formate în urma acestui îndelungat studiu al cazului FCSB-Steaua-Armată -, opinii care, foarte probabil, vor da muniție în plus celor obișnuiți să trăiască într-o lume a conspirațiilor.
> Dincolo de toate zvonurile și „informațiile” aruncate pe piață, este clar că impasul în care s-a ajuns azi a plecat de la credința lui Gigi Becali că va reuși, în cele din urmă, să păstreze brandul Steaua fără să plătească. Mult timp, Becali a rezolvat totul în culise. El trăiește și azi cu speranța sinceră că, până la urmă, modul lui de lucru va avea câștig de cauză.
> Atât fostul comandant al CSA Steaua, colonelul George Boroi, cât și fostul ministru al apărării, Mihnea Motoc, mi-au spus anul trecut că Armata nu poate și nu are voie să încredințeze cuiva direct marca Steaua și nici stadionul, chiar dacă ar vrea să facă asta. Este nevoie de niște proceduri legale, de niște etape parcurse, mai ales că acum trebuie rezolvată și problema prejudiciului. Teoretic, problema s-ar putea rezolva printr-o Hotărâre de Guvern. Dar asta ar implica, mai ales după episodul celebrei Ordonanțe de Urgență nr. 13, niște consecințe pe care, probabil, puțină lume ar îndrăzni să și le asume.
> Insistența cu care se autopropune comandant al CSA Steaua îi anulează locotenent colonelului Florin Talpan, juristul clubului, avantajul obținut prin victoriile din instanță contra lui Gigi Becali. Foarte probabil, tocmai această insistență, care în unele momente devine caraghioasă, îl va îndepărta de obiectivul său personal. Este adevărat că a reușit să învingă armate de avocați și mașinațiunile unui personaj, Gigi Becali, deja condamnat pentru că a mituit înalți funcționari ai Armatei. Dar, până la urmă, aceasta a fost treaba lui Florin Talpan, pentru care este retribuit conform legii. Acest conflict instituțional, între Armată și FCSB, a devenit o chestiune personală între doi oameni, Becali și Talpan, care – culmea! – amândoi susțin că sunt credincioși și nu lipsesc duminica de la biserică.
> În Justiție, când s-a discutat cu actele pe masă, diversiunile nu au mai ținut. Becali a schimbat trei rânduri de avocați, dar tot a pierdut mai întâi brandul, apoi și numele Steaua. Asta, pentru că, indiferent cine l-a apărat și ce intervenții a făcut, el n-a avut, pur și simplu, actele cu care să demonstreze că are dreptate. Circul făcut în conferințe de presă transmise în direct de câte 5 televiziuni, cu hârtii fluturate ostentativ în fața asistenței, a rămas doar un exercițiu de imagine bun să umfle audiența.
> Trebuie înțeles că modul în care Becali a pus mâna pe Steaua s-a dovedit ilicit prin decizii judecătorești. Latifundiarul și oamenii săi au glisat de la acest adevăr către o temă falsă, cum că s-ar fi contestat privatizarea echipei. Dar nu ideea de privatizare în sine a făcut obiectul proceselor, ci modul în care a trecut Steaua din proprietatea statului în cea privată. Păstrând proporțiile, putem asemăna Steaua cu o întreprindere foarte profitabilă. Pe care statul român a pierdut-o, în 2003, gratis. Cineva, în acest caz e vorba de Becali, a pus mâna pe o găină cu ouă de aur fără să plătească. Nu s-a urmat o cale logică și firească: brandul scos la licitație, achiziționat în urma unei oferte publice etc. Pentru cine a uitat, „privatizarea” s-a făcut într-o ședință violentă, cu bâtele pe masă și bodyguarzii la ușă, iar sala unde s-a votat a fost populată cu apropiați ai lui Becali. Cei care au „cedat-o”, în frunte cu Viorel Păunescu, nu aveau mandat din partea Armatei să facă asta. Ei erau administratorii unui bun al statului și nu proprietarii lui.
Pentru a face o paralelă, este ca și cum conducerea Societății Naționale Nuclearelectrica, de exemplu, ar hotărî, cu de la sine putere și fără vreo decizie a guvernului, să „privatizeze” centrala de la Cernavodă!
> Ideea de a face o echipă a Armatei acum, în 2017, este nefezabilă, inoporturnă, desuetă, oricât de atrăgător ar fi, pentru unii, mirajul revenirii la o matcă atât de glorioasă. Drumul României este altul și nu avem de ce să bâjbâim după o epocă definitiv apusă. Este anormal ca Ministerul Apărării să mai fie implicat în sportul de performanță, așa cum anormal este și ca Ministerul de Interne sau Ministerul Transporturilor să mai cheltuie milioane de euro pentru niște activități fără legătură cu misiunea lor. În continuare, sportivi și sportive primesc soldă, beneficiază de grade, sunt încadrați în structurile Armatei și Poliției fără să aibă calificarea necesară și fără să merite acest lucru. Este o impostură, oricât de dur pare să sune acest cuvânt. Este deajuns că avem deja zeci și sute de generali și colonei care n-au tras în viața lor cu pușca, după cum avem și chestori și comisari care n-au prins un hoț vreodată. Ei ocupă în schema ministerelor locurile cuvenite unor profesioniști. Ce legătură au niște fotbaliști cu soldații care trebuie să apere țara?
Campionii mondiali, europeni și olimpici merită toată considerația noastră și toate condițiile din lume, dar nu au ce să caute în uniformă și cu trese, dacă n-au avut decât legături formale cu Armata și Poliția. Anii mulți petrecuți de campionii noștri în săli și pe stadioane, eforturile, sacrificiile, accidentările, chinul – toate trebuie concretizate în grija și recunoștința comunității prin recompense corecte: rentă viageră, o mână întinsă de guvern, de autoritățile locale, aprecierea și respectul nostru, cursuri de calificare pentru a continua cariera în domeniul unde au excelat, dacă asta își doresc. Dar nu gradul de colonel sau de general.
> Nici varianta tatonată azi, aceea de a constitui o asociație autonomă care să se ocupe de fotbal, dar sub oblăduirea MApN, nu este viabilă. Meseria armelor și cea de fotbalist nu se intersectează sub nicio formă. Nu există, efectiv, nicio explicație plauzibilă pentru a susține varianta unei echipe de fotbal profesionist a Armatei. Și asta nu pentru că ar fi cineva împotrivă. Însă n-are sens să ne întoarcem în timp. Exemplul ultimilor ani din existența echipei de fotbal a Armatei ținând de CSA Steaua, 1996-1997, sunt elocvenți. Invitat acum câteva luni la ProSport Live, Marcel Pușcaș, președinte al echipei Steaua în acea perioadă, a povestit că secția de fotbal a produs în doar câteva luni 5 milioane de dolari, pentru ca la finalul sezonului să nu aibă bani de salarii. Milioanele dispăruseră în gaura neagră a bugetului comun al tuturor secțiilor de la CSA Steaua. Ceea ce este al tuturor este al nimănui. ProSport a scris chiar zilele trecute despre bugetul inexplicabil de mare prevăzut de CSA Steaua în primul an de funcționare. 300.000 de euro sunt suficienți pentru ca o formație să joace în Liga 2. De ce ar fi nevoie de banii aceștia pentru o echipă de Liga 4 sau Liga 5?
> Din afară, soluția pare, totuși, simplă, chiar dacă și unii, și alții o evită. Armata are în proprietate un brand puternic. Cine vrea să-l folosească trebuie să plătească și să îndeplinească niște condiții. Lucrurile trebuie făcute transparent, cinstit, democratic. Așa cum marile branduri private acordă franciză, obligându-i să îndeplinească anumite standarde pe cei care doresc să le folosească numele, tot așa ar trebui să procedeze și Armata. Brandul Steaua este uriaș, respectat în lume, profitabil. Nu este suficient să vină cineva, să dea banii și apoi să-l folosească așa cum îl taie capul. Trebuie acest cineva să respecte niște condiții: să aibă grijă de numele Steaua, de prestigiu, să nu târască brandul în scandaluri și să nu-i aducă prejudicii, să-l țină la un anumit nivel de profitabilitate și de performanță. Imaginați-vă că ar lua cineva franciza pentru un lanț de restaurante fast-food recunoscut la nivel mondial. Și ar transforma acest brand, în România, într-o mizerie: mâncare proastă, spații insalubre, angajați hoți și mitocani etc. Așa ceva n-ar fi posibil pentru că firma-mamă nu ar permite pierderea prestigiului.
Această soluție, a înțelegerii oneste și transparente, nu pare să tenteze însă, astăzi, pe nimeni.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER