O senzație nelămurită, greu de definit, de lucruri nespuse, de piese lipsă într-un puzzle despre care ți se repetă că ar fi complet, împrejmuiește înfrângerea lui Bute.
Meciul la Froch acasă. Lucian și-a asumat decizia. Ne-a spus clar că a fost dorința sa. Că a vrut să pună punct discuțiilor printr-o victorie categorică în bârlogul unui contestatar vehement. Poate că e explicația reală, dar în acest caz discutăm despre o greșeală incredibilă, aproape infantilă. Într-o lume unde se învârt milioane de dolari, iar miza e atât de mare, nu-ți permiți bravade inutile. Iar dacă Lucian își permitea o izbucnire orgolioasă, staff-ul său n-avea voie să-l lase să comită imprudența. Prin cutumă, challengerul e obligat să se bată acolo unde vrea campionul. Astfel de inversări nefirești ale rolurilor se petrec fie în cazuri excepționale (numărabile pe degete), fie atunci când cei din culise acceptă tacit că e timpul ca titlul să treacă la altcineva. Poate că un meci Froch-Ward e mai vandabil?
Evoluția bătăliei. Lucian a știut care sunt armele lui Froch. A explicat chiar în ProSport, cu câteva zile înainte, la ce se așteaptă. Englezul n-a schimbat peste noapte toroipanul cu floreta. A intrat în ring exact așa cum îl descrisese Bute: un bătăuș, un morman de forță brută. Campionul român a folosit împotriva acestei forțe primare exact tactica despre care spusese că trebuie evitată. OK, a greșit, dar la 32 de ani și după zeci de lupte la profesioniști, Lucian nu mai e un începător. De ce s-a comportat așa?
După luptă. Am văzut zeci de astfel de meciuri. Invariabil, cel învins cere revanșa. În majoritatea zdrobitoare a cazurilor o face acolo, pe loc. Imediat. Precedente celebre sunt destule. Pe 26 iunie 1959, suedezul Ingemar Johansson furniza bomba deceniului bătându-l șocant pe campionul Floyd Patterson. Asemănările cu disputa Bute-Froch sunt remarcabile. Patterson, marele favorit, a fost snopit literalmente. Arbitrul a oprit meciul în repriza trei, după ce americanul fusese trimis la podea de șapte ori. Dar marele Floyd a cerut imediat revanșa, iar pe 20 iunie 1960 și-a luat centura înapoi făcându-l KO pe suedez în cinci reprize.. . Mai cunoscută e răfuiala Cassius Clay-Joe Frazier. Înaintea legendarei „Thrilla in Manila”, ultima bătălie din trilogia confruntărilor între cei doi, Clay – care pierduse una dintre precedentele două partide și avea toate motivele să fi luat frica stilului năvalnic al lui Frazier – a aruncat celebra „It will be a killa… and a chilla… and a thrilla… when I get the gorilla in Manila”. Nimeni nu spune că Bute ar trebui să-și insulte adversarul botezându-l „gorilă”, deși stilul brutal al lui Froch ar sugera unele asocieri. Dar resemnarea românului e contrariantă, mai ales dacă o comparăm cu remarcile disprețuitoare ale englezului și ale anturajului său. Nu există replica. Nu există spiritul combativ – în fond, definitoriu pentru acest sport. Niciun cuvânt despre revanșă. „E momentul lui… Acum am nevoie de liniște… Nu a fost să fie… Mai vedem…”, acestea sunt eschivele lui Lucian la întrebarea dacă și când își va recupera centura.
Bute rămâne cel mai mare campion român. Nu contează că a pierdut, nu are importanță cum a făcut-o, primul care a suferit a fost chiar el, pugilistul care a intrat definitiv în istoria României și în inimile noastre. Dar ceva nu se potrivește în acest tablou. Lucian, ce lipsește?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER