Hagi e nașul lui Becali, care e nașul lui Rădoi. A fost bine
Legenda spune că, acum vreo 15 ani, Cristi Borcea le făcea 24 de puncte cadou de echipă nouă antrenorilor care veneau la Dinamo. Așa era pe atunci: dacă îți suflecai mânecile treningului de „dom” profesor” în Șos. Ștefan cel Mare, nu plecai la drum pe burta goală. Era epoca în care FC avea sediul în clădirea păzită de soldați din dreapta intrării în complexul sportiv și Borcea ținea regim de bună-voie, se amăgea la prânz cu o supă chioară de fidea și fărâmițe de pătrunjel pe deasupra, adusă aburind direct de la popotă.
Se mai povestește că, după ce șefii de cluburi s-au strâns la FRF – vechiul sediu din Hotel Parc – și au convenit cele rele să se spele, la Dinamo s-a schimbat antrenorul. Echipa a început campionatul foarte prost, nu prea reușea să câștige nici acasă, așa că noul venit s-a dus la Borcea: „Cristi, ce facem? Nu mă ajuți și tu deloc?”. Borcea a dat din umeri: „Nu mai pot, am promis că suntem cuminți”. Antrenorul s-a blocat: „Păi, bine, Cristi, și acum îmi spui, după ce am semnat?”.
Privind cum, vorba comentatorilor, „meciul n-are ritm”, în timp ce minutele curgeau implacabil către previzibila victorie a Stelei cu Viitorul lui Hagi, mi-am amintit de legenda celor 24 de puncte de acum aproape două decenii. După dezastrul cu Rosenborg, 0-3 la București și compromiterea calificării în Europa League, Mirel Rădoi și-a dat demisia. Era 21 august, fostul fotbalist a fost chemat la Palatul latifundiarului, cei doi au purtat o discuție și, la ieșire, Steaua avea din nou antrenor: pe cel vechi. „A fost dificil să-l conving să rămână la echipă. I-am spus că doar ghinionul a fost de vină că am pierdut meciurile. I-am spus finului că, dacă pleacă acum, va rămâne o pată pe meseria lui. O să vedeți că va câștiga totul pe plan intern”, a povestit Gigi.
Ce-au discutat cei doi? Ce i-a spus nașul finului, ca să-l convingă să renunțe la demisia de onoare? Greu de ghicit. Poate îi va fi șoptit că fiecare naș își are nașul, mai ales în fotbalul românesc. Cert e că, pentru Steaua, greul pare să fi trecut odată cu norvegienii ăia incomozi și disperați să facă performanță. Aici, în campionat, se știe, joci cu răutate doar uneori, ne-a spus asta chiar Becali acum vreo doi ani, în minutul 87 al unui Steaua-Viitorul 2-5 care a însemnat salvarea echipei lui Hagi de la retrogradare.
O expresie veche, de dinainte de ”89, care împânzea cronicile meciurilor previzibile, spunea că „gazdele și-au dorit mai mult victoria”. Așa se prea poate să fi fost cazul și duminică. Asta ar explica de ce puștii lui Hagi, neînvinși și cu 17 goluri (mai mult de două pe meci!) înscrise în primele opt etape, n-au mai știut să atace. Oare ce le va fi spus Hagi la ședința tehnică?
Iureșul de acum al „roș-albaștrilor” – 2-1 etapa trecută, la Craiova, 1-0 acum, cu Viitorul – este remarcabil, mai ales că în jocul Stelei nu s-a schimbat nimic. Ce cadou de echipă nouă o fi primit Rădoi?
P.S. Prietenul Vlad Andriescu, ziarist la „Adevărul”, și-a dus iubita duminică seară la meci, în tribunele Arenei Naționale. A mers ca suporter și împătimit de fotbal, nu ca jurnalist: Vlad nu scrie despre sport. Azi a povestit pe Facebook. Tocmai pentru că vin din partea unui stelist, rândurile (pe care le redau mai jos cu permisiunea sa) sunt mai importante: „Am revenit pe stadion după aproape doi ani. Am dat peste Steaua copiilor, o echipă ca un stadion de august: mută, fără reacție, mâncând popcorn la propriul meci.
Nu urmăresc săptămână de săptămână campionatul românesc. În capul meu, adevăratele meciuri s-au oprit prin copilăria mea, când se luptau Lăcătuș cu Dănuț Lupu și alții asemenea. Era epoca lacrimilor provocate de Savaniu și de paradele lui Lobonț. Între timp, fotbalul s-a schimbat, oamenii au umplut stadioanele, iar apoi le-au golit. Astăzi am fost doi oameni între alți 4536 pe Stadionul Național, la unul dintre cele mai plictisitoare meciuri văzute vreodată.
Steaua – Viitorul Constanța a fost partida unde singurii suporteri care s-au auzit pe stadion au fost trei copii de patru ani care fluturau un steag. Pe partea cealaltă se auzea strigătul lui Hagi. Singurul Hagi. Omul care a făcut singurul moment tehnic de remarcat în 90 de minute, atunci când a preluat cu călcâiul o degajare greșită a propriului portar. 22 de oameni erau pe teren, dar nici adunați nu aveau vlaga și dorința sălbatică de victorie a lui Gică. Regele. Ecoul țipetelor sale se auzea până la noi, la tribuna 2. Dar spiritul lui traversa un pod și nu ajungea la jucători. Mingile se loveau de bumbii alb-negri și roș-albaștri ca de scânduri. Pasele luau traiectorii simple, desenate cu rigla de un copil de clasa întâia. Singurii suporteri adevărați ai Stelei de astăzi au fost probabil cei pentru care Hagi nu e bătrânul care țipă de pe bancă, ci puștiul fără imaginație, energie sau putere din teren. Căpitanul absent și adormit.
Nu știu cum s-a văzut la televizor, dar a fost genul de antispectacol care ar fi avut nevoie de un Ilie Dobre. A fost ca unul dintre acele meciuri amorțite dintre Gloria Bistrița și FC Național, de pe vremuri. Singurul care putea să le facă spectaculoase era Ilie Dobre, din abisul transmisiunilor radiofonice. Nu știu cum mai arată casetele tehnice în gazetele de sport, dar după meciul ăsta, nota maximă ar fi 6, iar aia doar pentru efort.
Peste seara asta rămân trei copii, un steag și țipătul lui Hagi.”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER