Ceea ce le-a unit pe Vaslui și Oțelul în această etapă a cupelor europene a fost ambiția. Determinarea. Diferența a făcut-o valoarea. Uriașul câștig al micuței expediții gălățene în Anglia a fost că oamenii lui Dorinel Munteanu n-au dormit pe „Teatrul Viselor”. Efortul lor lipsit de complexe a reconfirmat că, atunci când n-ai talent, munca și organizarea te pot ține la un nivel onorabil chiar și în fața englezilor de la Manchester United.
Pe adevărata campioană a României am văzut-o însă abia aseară, în Grupa D din Europa League. FC Vaslui ne reamintește, în fiecare meci, de nedreptatea care i se face atunci când e trimisă la periferia atenției publice, deși în mod evident arată cel mai bun și mai consistent joc în Europa dintre toate reprezentantele Ligii I. Într-o lume condusă de vorbe și nu de fapte, a fost posibil ca, timp de câteva luni, românii să nu bage de seamă că 2-0 cu Sparta Praga, 2-2 cu Lazio și 2-2 cu Zürich ne-au adus mai mult respect decât ceea ce au reușit toți ceilalți la un loc. Marele 1-0 de aseară, cu Sporting Lisabona, a repus însă lucrurile în ordinea lor firească: FC Vaslui, cea mai tare echipă a României, are și cele mai mari șanse de calificare în primăvara europeană.
Fotbalul românesc clătinându-se între disoluția naționalei, recorduri negative în Liga Campionilor, bătăi la scoruri astronomice în Israel și evoluții anxioase cu polonezi a fost luat de subsuori de Hizo și Porumboiu. Mult-așteptata maturizare a Dulăului (21 de ani au trecut de când acesta elimina Sporting Lisabona din Cupa UEFA, ca secund al lui Halagian!) și milioanele investite, nu vorbite, ale moșierului din Moldova au pus în funcțiune o ciudățenie care are tenacitatea occidentalilor, răutatea balcanicilor și sclipirea vechii generații de jucători români. Ciudățenia asta se numește echipă de fotbal.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER