Concert din muzică de ah

…se afișează echipele. Uite, Răzvan și Hizo merg, amândoi, pe cartea ofensivei. Am trăit s-o vedem și p-asta: români gata de atac!

…televizoarele, față-n față, au aceeași problemă: îi arată pe albi prinși cam la-nghesuială. Pe monitorul din stânga e minutul 24 și 25 de secunde, 25.000 de oameni au recitalul lor, noua arenă din centrul Bucureștiului are o acustică extraordinară, dar olandezii de la Eindhoven, în albastru, ratează la foc automat. Deschiderea lucesciană n-a prea reușit. Singur Pancu le dă emoții oaspeților. În dreapta e minutul 24 și 37 de secunde, la Piatra-Neamț e o atmosferă tristă, plouă, iar „negrii”, elvețienii de la Zürich, n-au emoții, țin jocul departe de poarta proprie.

…Gol! Și colo, și colo. Diferența o face Pancu. N-a avut loc la Vaslui, acolo e greu să intri între Adailton, Wesley, Temwanjera și Sânmărtean, dar și-a făcut loc la Rapid, pentru a-i servi pasa decisivă lui Alexa la primul gol românesc pe Arena Națională. Bouma a egalat apoi pentru PSV, dar Rapid rămâne-n cărți. Dincolo, vasluienii înoată…

…S-a terminat. Astă-seară n-a ieșit, deși… În corul ăsta pe două voci, una la București, cealaltă – la Piatra-Neamț, cel puțin una a falsat. A fost, de fapt, o chestiune de suflu. Rapid și-a pierdut vocea la final, dar a avut și cea mai grea partitură. Vasluienii, în schimb, n-au renunțat, s-au agățat de dirijorul în negru și de șansă și au ieșit de pe scenă cu fruntea sus.

Fotbalul românesc a aflat aseară că, deși se imaginează, uneori, interpretând Bach, trebuie să se mulțumească, adesea, cu un „ah!” frustrat.