Răzvan Burleanu, un costum care dă bine la public. FOTO: Mediafax
Hai să ne închipuim că eu sau tu am pleca, așa cum suntem acum, izmană pe călător, în Italia, am bate la ușa unei echipe, să zicem Cesena, și am spune: „Bună ziua, iată-ne, am venit!”. Ă‚ia, emoționați, să leșine în prag și, după ce le dăm cu puțin oțet pe la nas, să îngaime: „Oh, Doamne, cât v-am așteptat, Mântuitorilor! Asta e casa noastră. Sau a fost, că de azi înainte e a voastră, v-o dăm, că meritați! Nu, nu vă recomandați, nu e nevoie! Nu știm cine sunteți, dar n-are importanță, dacă veniți din România și mai aveți și pantaloni pe voi, e clar că sunteți oameni serioși”.
Noi nu am lăsa, bine-nțeles, să se vadă că suntem surprinși cât de ușor a fost și, sperând că ghiorăiturile mațelor nu vor fi auzite și de băștinași, ne-am păstra morga de „investitori cu ștaif”. Am semna cu încetul actele, după ce ne-am face că le citim cu atenție și am pune câteva condiții decente: sigur, acceptăm să luăm clubul, dar nu oricum, mai dați și voi ceva, că doar n-o să-l luăm pe gratis. Italienii, disperați să nu ne piardă, ne-ar face hatârul: bine că am coborât din tren la ei, că puteam, foarte bine, să oprim la gara următoare, și atunci, mamma mia, le-ar fi pus Dumnezeu mâna-n cap vecinilor. Așa că târgul li s-ar părea decent: românii ne iau clubul, iar în schimb, noi le dăm baza de pregătire.
Evident, în foarte scurt timp se va vedea cine suntem, fără o lețcaie în buzunar, șmecherași și habarniști, dar italienii vor avea răbdare: în fond, doar suntem români, știm noi ce e de făcut, nu? Și noi, da, vom ști: prăduim tot, îi facem pe localnici, o vreme, din vorbe, că oricum actele s-au semnat și nu mai pot schimba nimic. Clubul intră întâi în insolvență și pe urmă în faliment. Noi nu vom da nimic, că nici n-avem ce, și nu se știe cum, dar echipa, cu jucători și antrenori neplătiți, se va prezenta, totuși, la meciuri și va pierde la scoruri astronomice. Gurile rele vor începe să ne acuze de blaturi la pariuri, vor fi ziariști răutăcioși care vor afirma chiar că d-aia am venit în Italia, să aranjăm meciuri, dar cei de la federația locală, băieți valabili, de-ai noștri, nu vor pleca urechea la toate prostiile astea. Cum ar putea veni niște români tocmai la ei, să facă porcării? Președintele federației, pe care italienii l-au votat șef cam pe aceleași criterii pentru care ne-au dat și nouă clubul, e un băiat tânăr, bine îmbrăcat, prezentabil. E un flăcău cu care te poți înțelege, vorbește limba asta a noastră, internațională, a oamenilor care știu să se descurce.
Numai că nu va fi să fie: clubul, pe care noi l-am luat pe când încă nu retrogradase din Serie A, pică în B și, într-un an, se desființează. Asta e, bine că n-am dat bani pe el, morții cu morții, viii cu viii. Îi lăsăm pe țăranii ăia care crezuseră că am venit noi, de la București, până la curul pământului, la ei, la poalele Apeninilor, ca să-i scoatem din foame, și căutăm alți proști.
Și are balta pește. În câteva săptămâni găsim clienți. Uite, cică sunt unii din Serie B care în sezonul trecut abia au scăpat de retrogradare, Salernitana parcă le spune, iar patronul s-a săturat, vrea să vândă. Așa că, deja antrenați în rolul ăsta, descindem după același scenariu la noua destinație. Promitem niște chestii, batem palma, luăm echipa și facem ce-am făcut de unde am venit. Nu mai merge așa bine ca anul trecut, că italienii ăștia s-au mai trezit, unii dintre ei. S-au îmburghezit, micuții, nu mai vor să joace pe gratis și nici să țină clubul nostru pe spinarea lor, cu muncă voluntară. Azi tocmai am avut etapa a 13-a. N-am reușit să strângem de-o echipă, am ajuns la meci cu două mașini în care au încăput 10 jucători. Am luat-o rău pe cârcă. Dar, na, se mai întâmplă, treaba merge. Să vedem de unde scot sărăntocii ăștia de la clubul nostru bani să organizeze meciul etapa viitoare, că noi le-am zis deja că nu le dăm un cent. Să se descurce! Să știe și ei, italienii, ce greu se câștigă banu”. E grea economia asta de piață, dar, până la urmă, de-aia am bătut noi drumul până aici, în Italia, să îi învățăm din prea-plinul cunoștințelor noastre.
Cum, ce zici? Că nu e posibil așa ceva? Că, dacă ne-am duce, eu sau tu, și am ciocăni la ușa vreunui club din Italia, ne-ar da ăia în șuturi afară? Că ne-am face de râs și poate ne-ar da pe mâna poliției? Că acolo nu-ți dă nimeni un club doar pentru că ai sacou fără mătreață pe umeri? Că, dacă, prin absurd, am reuși vreo haiducie din asta, federația ne-ar ejecta din campionat în secunda 1? Că nici în Serie A, nici în Serie B și poate nici în ultima divizie, aia unde joacă ospătarii și bucătarii – pardon, „master chefii”! – după ce ies din tură de la restaurant, nu se acceptă bătaia de joc?
Ei, aș! De ce credeți că în Italia ar putea fi altfel decât în România? Nu am am ales la întâmplare Cesena și Salernitana. Prima a retrogradat cu brio din Serie A acum două sezoane, ca și Ceahlăul la noi. A doua s-a salvat la mustață astă-primăvară, în Serie B, cam cum a făcut și Șoimii Pâncota în Liga 2. Un costum de împrumut și niște pantofi care să nu fie rupți în talpă vom găsi noi, înainte să le batem la ușă. Dacă domnul Massone a convins la Piatra Neamț și Pâncota, de ce n-am convinge și noi la Cesena și Salernitana? Ce, nu suntem și noi cetățeni europeni? N-avem drepturi?
P.S. Gluma e glumă, dar ce se întâmplă în fotbalul românesc a depășit deja de foarte mult timp faza amuzamentului. Un haos de nedescris, un fel de „no man”s land” bântuit de o faună pestriță și periculoasă răvășește ruinele unui sport care nu mai înseamnă nimic. Vine seara, trageți obloanele, încuiați ușile, baricadați-vă, că ies băieții la furat! Cine câștigă campionatul și cine retrogradează decid bandele înarmate cu fluiere și fanioane trimise de Deaconu, că doar n-o să lăsăm echipele de capul lor; se joacă la pariuri cu frenezie, de la șefi de cluburi până la grupele de juniori: la gol marcat, la cornere, la pauză/final, la cartonașe galbene și roșii. Pe foamea asta, e bun orice; fotbaliștii sunt neplătiți cu lunile și chiar cu anii; cluburile dau țepe de milioane și scapă nepedepsite; „investitorii” fac ravagii; impresarii controlează armate întregi de jucători, antrenori, masori și conducători de cluburi; se fură cu cârca, cu cardul, cu comisionul, cu evaziunea, cu ce vreți voi. Se râde de boii care, în naivitatea lor, au luat-o de la zero, din Liga 5, cu echipele pe care șmecherii le-au falimentat, sub ochii umezi ai federației și ligii.
Contrar oricărei logici și oricărei urme de bun-simț, federația lui Burleanu menține în Liga 2 o echipă precum Șoimii Pâncota. Azi, sâmbătă, 22 octombrie 2016, nu s-a strâns nici de 11 jucători, așa că pe teren, la Foresta Suceava, au intrat doar 10. S-a terminat 14-0, iar Pâncota a ajuns, după 13 etape, la golaveraj 1-90. 1-90, oameni buni, după 13 etape în Liga 2! Vă dați seama despre ce vorbim? Cică în doi ani se introduc criterii de licențiere și aici! Să mori de râs, nu alta. Vina nu e a lui Massone, asta e clar. Omul a încercat, a văzut că se poate. La urma urmei, de ce nu? S-a bătut cu Moraru vreo câțiva ani pentru onoarea de a falimenta Rapidul. Nu i-a ieșit, s-a mulțumit cu Ceahlăul și Pâncota. Ă‚ia de la FC Caransebeș își dăduseră echipa pe mâna lui Pisano pe motiv că „italienii păreau oameni serioși, erau bine îmbrăcați”. Anul trecut, cât pe ce ca și FC Brașov să intre pe mâna unor „investitori”, noroc că ăia n-avuseseră bani de haine. „Arătau de parcă lucrau pe șantier”, povestea unul din românii care participaseră la „negocieri”.
Până la urmă, toată povestea pare înghesuită în jurnalul mareșalului Moltke, după trecerea prin ținuturile românești, acum mai bine de 200 de ani: „Localnicii consideră îndreptățit să le dea ordine orice străin îmbrăcat bine”.
Și, ca să vorbim pe limba costumului domnului Burleanu, stați așa, că nu s-a terminat: „Still counting”!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER