Despre inegalabila Monica, simbolul nebuniei noastre

Monica Niculescu a luptat duminică două ore și 38 de minute la Cluj și a pierdut dramatic, 6-0, 6-7, 3-6, după ce a ratat două mingi de meci cu nemțoaica Andrea Petkovic. CREDIT FOTO: contul de Facebook al Monicăi Niculescu

Dacă o tenismenă din echipa noastră de Fed Cup ar trebui aleasă pentru a întruchipa poporul român, fără dubii că ar fi Monica. Fata asta isteață și veselă, care-și strigă bucuria și dezamăgirile în gura mare, care ridică pumnii către public, îndemnându-l să strige mai tare, și mai tare, extrovertită și dinamică, inventivă, agitând permanent un dozaj perfect de geniu și inconstanță, este România.

Pentru că așa e aluatul din care suntem frământați, Monica a pierdut meciul de duminică, împotriva Andreei Petkovic, în secunda când a făcut asul de 40-15 și conducea cu 6-0, 6-5. Șarjele ei inegale și înșelătoare ca ale unei cobre mușcaseră din zidul de tenacitate pe care Petkovic încerca, răbdătoare, să-l construiască până atunci zadarnic. O lovire a mingii unică în circuitul feminin și o gândire de strateg militar îi dăduseră fetei noastre o aură măreață, invincibilă. Poate că însăși Monica se va fi simțit așa în clipa când mingea trimisă de ea a prins terenul la câțiva centimetri de tușă, în fața adversarei țintuite și a publicului care fremăta, adulmecând victoria iminentă.

Apoi, dintr-o dată, s-a produs scurtcircuitul. Monica s-a înmuiat, s-a prăbușit ca un castel de nisip, s-a topit ca un fulg căzut pe obraz exact când cocoțase România pe val. Un punct, unul singur, atât mai trebuia să obțină, și era, trebuia să fie o formalitate, pentru că tot ce făcuse până atunci fusese inspirație, talent, determinare. E greu de spus ce a gândit jucătoarea noastră în acele secunde. Poate că s-a relaxat, socotind că și Andrea înțelege inutilitatea opoziției. O zdrobise cu 6-0 în primul set, acum avea 6-5. Tocmai făcuse un as și urma să încheie socotelile cu o ultimă, singură minge câștigătoare, pe propriul serviciu. Zarurile fuseseră aruncate, fețele nemților de pe margine arătau că și ei înțeleseseră asta. Așa că Monica s-a tras singură din priză cu o secundă mai devreme.

Încăpățânata de dincolo de fileu a înțeles și a simțit imediat. Punctul acela ultim nu s-a câștigat singur și Petkovic a întors metodic, făcând break-ul. Monica nu pierduse încă nimic, pentru că se intrase în tie-break și jocul de până atunci o indica tot pe ea favorită. Dar românca nu s-a trezit din hipnoză. Nemțoaica a luat setul doi și ce a urmat a respectat previzibilul scenariu al imprevizibilului, atunci când e Monica pe teren. Până la 3-3, nimeni nu și-a câștigat serviciul în setul decisiv. Fiecare a făcut câte trei break-uri, plutea în aer mirosul prafului de pușcă de la ruleta rusească: două fete, față în față, privindu-se fix în ochi și rotind cocoșul pistolului încet, înainte să apese pe trăgaci.
Dacă ar fi câștigat jocul ăsta al nervilor, Monica nu s-ar fi numit însă Niculescu și n-ar mai fi fost eu, tu, ea și el, n-ar mai fi fost noi, românii. A pierdut epic, cu glorie, spectaculos și incredibil, după un meci imposibil de descris în cuvinte și de un dramatism pe care tocmai geniul ei inconstant l-a scris așa.