Dilema lui Lupescu

Nodul gordian al bătăliei pentru fotbalul românesc este, în 2018, mintea unui om: Ionuț Lupescu.

Fostul internațional, director al Comisiei Tehnice a UEFA începând din 2011, este văzut, de mulți dintre membrii FRF, ca o soluție optimă pentru a apropia fotbalul românesc de ceea ce ar trebui să fie – și nu fără motive.

Întrebarea este dacă Lupescu va accepta. Răspunsul, pe care oficialul UEFA a declarat pentru ProSport, luni, că nu se grăbește să-l dea, îl ține în fibrilații și pe actualul președinte al FRF, Răzvan Burleanu.

Există argumente pro și contra cu resorturi radical diferite. Ionuț Lupescu nu pare azi, acum, convins să revină la Casa Fotbalului, de unde a plecat în 2011.

Dar niciodată nu se știe.

De ce-ar pleca Ionuț de la Nyon?

Acolo este un funcționar foarte bine plătit într-o țară liniștită, alături de el este familia care – spun sursele ProSport – n-ar fi foarte încântată ca Lupescu să revină în România. „Chiar îmi place ceea ce fac acum”, i-a mărturisit fostul internațional reporterului ProSport luni seară, în timpul dialogului despre eventuala sa candidatură la șefia FRF.

Lupescu și-a făcut un rost într-o organizație foarte bine structurată, și-a consolidat o reputație, iar cândva, într-un viitor nu foarte îndepărtat, ar putea spera la un pas înainte. Este tânăr, funcția de secretar general al UEFA ar însemna, peste un an sau zece, infinit mai multă putere decât cea de președinte al FRF.

Drumul spre București este, orice s-ar spune, riscant. Burleanu nu înseamnă nimic pe lângă Lupescu în fotbal. Nici ca expertiză, nici ca sonoritate. Dar, totuși, deține resursele. Grupul actualului șef al federației a încolăcit electoratul care va vota pe 18 aprilie cu tentaculele beneficiilor și ale amenințărilor. Își jonglează alegătorii pentru care inventează funcții plătite, îi duce în excursii deghizate în workshopuri, îi măgulește cu vizite de lucru, îi copleșește cu limbajul de fag, cu romgleza activiștilor de tip nou.

Cum s-ar simți Lupescu să știe că el, internațional care a jucat la Mondiale și Europene, cu zeci de ani în fotbal și cu o carieră mereu ascendentă, a fost învins de un domn parașutat direct în vârful FRF, care atunci când a intrat pe ușa federației nu știa nici măcar numele jucătorilor din naționala României?

Lupescu e agreat și preferat la FRF, fără îndoială, de mulți dintre membrii federației. Însă ce urmează, dacă reușește să câștige președinția? Ce primește pe mână? Un buget de vreo 14-15 milioane de euro pe an, un fotbal dezorganizat și aproape de colaps, Joma în loc de Adidas, programe de mucava dezvoltate din pix de noua conducere, grupuri de interese care sfâșie competiția și paralizează șansele de progres, o organigramă a FRF înțesată de neaveniți, de oameni plătiți să propage calomnii la adresa criticilor lui Burleanu. Ar fi enorm, enorm de muncă.

În buna tradiție din România, imediat vor apărea contestatarii, înjurăturile, calomniile.

Colac peste pupăză, în ultimii ani, fotbalul din România a fost invadat tot mai mult de influențele politice, pe care actualul șef al FRF s-a străduit să le încurajeze. Și această coabitare va fi o provocare.
Concluzionând, rațiunea îi spune lui Lupescu să nu se bage într-o asemenea vâltoare tocmai acum, când drumul lui la UEFA, în liniștita Elveție, curge lin spre stratosfera acestei organizații suprastatale și foarte puternice.

De ce s-ar întoarce Lupescu la București?

Eh, aici sunt alte argumente, și cam toate sunt într-o doză mare subiective.

În mod clar, este Provocarea.

Poate că Lupescu s-a plictisit și el, ca orice român care și-a trăit adolescența prin cartierele prăfuite și dezordonate ale Bucureștiului, de trenurile care vin la secundă, de aerul curat și lebedele de pe Lacul Leman, de străzile curate și pustii, de liniștea care face să-ți țiuie urechile, de procedurile perfecte și de politețea rece și robotică a tuturor.

Nu sunt de neglijat aceste trăiri pe care numai un om plecat printre străini le poate înțelege. Lupescu a mai făcut o dată pasul în 1998, când a revenit din Bundesliga la Dinamo. E drept că s-a întâmplat asta după o perioadă în care, accidentat și operat de menisc, nu mai era titular la Borussia Monchengladbach, dar și asta spune ceva despre el. Azi avem jucători de 19-20 de ani care, după ce au prins un contract în străinătate, cred că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior. Ajunși rezerve, dați afară din lot, trimiși la echipa a doua sau împrumutați pe te miri unde, preferă să-și rateze cariera înainte de a începe doar ca să le ia celor care i-au transferat tot contractul, până la ultimul bănuț. Apoi, la 22-23 de ani, dispar în mediocritate.

În 1998, Lupescu s-a întors la Dinamo, la 30 de ani, renunțând la un loc călduț și sigur în fotbalul german, ca să se relanseze pe el, împreună cu echipa care l-a consacrat și cu tot campionatul românesc. Azi, puțini își aduc aminte contextul. Ascensiunea fotbalului de club din România de la mijlocul anilor 2000 a început cu rivalitatea Steaua – Dinamo – Rapid din 1998-2000, cu Lucescu în Giulești și Dinu în Ștefan cel Mare, cu Lăcătuș și Belodedici la Steaua, Lupescu și Vlădoiu la Dinamo, Lupu, Rednic și Sabău la Rapid. Lupescu a pus presiune pe sistemul de atunci amenințând că va pleca din România la primul meci în care va simți că e blat. N-a plecat, dar a ieșit scandal, mulți alți jucători i s-au raliat. A câștigat titlul în 2000, a revenit la națională, cu care a jucat la Euro 2000, a devenit lider al sindicatului fotbaliștilor, i-a contestat pe Mircea Sandu și Dumitru Dragomir, apoi s-au împăcat și a fost pus director executiv al FRF.

Sigur că au fost și scandaluri și compromisuri, dar rostul rândurilor de mai sus nu e de a-l lăuda pe subiectul lor, ci de a demonstra că Lupescu este tentat de luptă, de competiție, chiar și când are alternativa unei vieți liniștite într-o societate aproape aseptică. Și că, de obicei, nu ezită să folosească tot felul de mijloace, ortodoxe sau nu, pentru a-și atinge scopul.

E clar că azi fostul internațional n-are nevoie de bani. La FRF n-ar câștiga cât ia la UEFA, dar nici n-ar fi în postura de a muri de foame.

E adevărat că în instituția de la Nyon totul e la cheie, iar zilele seamănă una cu alta. Dar nu toată lumea își dorește să trăiască așa.

Mai e, poate, și tentația revanșei. Lupescu știe că Burleanu s-a folosit de numele lui, ca și de al altora, pentru a încerca să-și construiască în ochii votanților FRF acea legitimitate care-i lipsește. Știe că președintele FRF a dispus să fie jupuite de pe pereții Casei Fotbalului posterele cu „generația de aur”. A auzit și el, cum a auzit toată lumea, că trupa descălecată în parcarea federației țipă pe holuri, la vechii angajați, că nu vrea să mai audă numele tricolorilor care au jucat la Mondialele din ”94 și ”98. Poate că, în adâncul sufletului de competitor al lui Lupescu, această sfidare râcâie și ea puțin.

În sfârșit, tocmai tentația performanței poate răsturna o decizie rațională, pe care un om obișnuit ar căuta-o – Lupescu a recunoscut duminică seară, la DigiSport, că uneori ia hotărârile din impuls. Să vii, să iei un fotbal căzut, să-l reorganizezi și să-l ridici, asta ar fi o realizare!

Până la urmă, la UEFA, Lupescu n-ar rămâne decât un funcționar de care toată lumea va uita a doua zi după ce a plecat din post. Este foarte, foarte puțin probabil ca viața lui să lase vreo urmă la Nyon. Peste încă un secol, nu va ști nimeni cine a fost director tehnic UEFA la începutul anilor 2000.
În schimb, aici are provocarea de a rămâne în istorie drept omul care a scos fotbalul românesc din Evul Mediu.