Spaniolul mort lângă Donețk, suedezii „cazați” în lagărul de concentrare plin de țânțari, fără curent și apă, haitele de ruși agresivi bătând de-a valma oameni de ordine și suporteri adverși, polonezii care-și exhibă rasismul la vederea jucătorilor de culoare, prețurile astronomice pentru „onorații oaspeți”, stadioanele neterminate și hotelurile neprimitoare – EURO 2012 înghesuie, în doar câteva zile de competiție, mai mult disconfort decât toate celelalte ediții la un loc.
Ce caută turneul final al Campionatului European în Polonia și Ucraina? Întrebarea s-a pus, până la start, doar pe la colțuri și cu jumătate de gură. Platini se apără și spune că aceste țări au făcut, datorită fotbalului, un salt de 20 de ani în viitor. Merită, pentru asta, să moară oameni? Să sufere zeci de mii de naivi veniți, credeau ei, să se bucure de vacanță și de spectacol? Să dea tunuri de miliarde „băieții lor deștepți” de la Kiev și Varșovia, asfaltatorii și constructorii care au făcut stadioane și drumuri la preț triplu? Merită să fie sacrificată competiția?
În realitate, suedezii, francezii, spaniolii și englezii ajunși în Estul Sălbatic ca să-și susțină echipele plătesc nota de plată a înscăunării (și menținerii) lui Platini în funcția de președinte al UEFA. Campionatul European din Polonia și Ucraina este, până acum, mai bun ca nivel fotbalistic decât precedentul, din Austria și Elveția. Dar plusurile se opresc aici. Persistă un iz de înapoiere, de pauperitate, de incursiune la marginea lumii. Din punctul de vedere al imaginii, acest turneu final este mai degrabă o propagandă negativă pentru două țări pe care nu le vor mai revizita, probabil, nici urmașii urmașilor suporterilor puși să plătească 100 de euro pe noapte pentru câte o cameră „dotată corespunzător” cu două paturi și o noptieră.
De ce ne-ar interesa pe noi problema Europenelor unde nici măcar nu ne-am calificat? În primul rând, ar trebui să ne ajute să conștientizăm că drumul nostru nu trebuie să fie către Ucraina, deși cam într-acolo am apucat-o în ultima perioadă. Că favorurile nemeritate, pe care ne putem bucura că le-am căpătat prin șmecherie și cârdășie la jocuri de culise, devin cadouri otrăvite în final.
Europenele din 2024, la care visează Mircea Sandu și, poate, unii politiceni români, nu avem voie să le obținem prin blaturi cu francezul de la șefia UEFA. Întâi trebuie să le merităm. Să facem autostrăzi, hoteluri, aeroporturi și stadioane, să creștem fotbaliști de valoare, generații de copii alfabetizați, cu BAC-ul luat pe bune și cu cei șapte ani de acasă, să limităm corupția și să trimitem politicenii pedoÂfili și penali după gratii, nu în Parlament și la primării.
Vom ști că suntem pregătiți de Europene sau de oricare altă mare competiție sportivă atunci când se va putea bea – extraordinar de sugestiv exemplul dat de Steve Aușnit la emisiunea „După 20 de ani”, de la ProTV! – o cafea bună la preț decent și în condiții civilizate nu numai în centrul Bucureștiului, ci și la periferia Buzăului, Constanței sau Craiovei.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER