La revoluția din ianuarie 2012, românii au avut socoteli de încheiat cu mulți oameni și destule lucruri. Jos Băsescu, jos Boc, jos legea sănătății, jos mafia, jos taxa auto, jos și camerele video de pe pereții sălilor de examen la Bac, jos poliția, jos guvernul, jos sărăcia. O parte a mulțimii și-a adus aminte și de legea împotriva violenței pe stadioane.
Cetățeni exasperați de corupție și activiști de partid, pacienți pe cale de a fi uciși în spitale și personal medical îngrijorat că dispare șpaga, revoltați pe bune și instigatori nelipsiți de la mitingurile cu îmbrânceli, profesori umiliți și elevi îngroziți că nu s-ar mai putea copia, bătrâni cocârjați de nevoi și zdrahoni ieșiți la pensie pe caz de boală la 30 de ani, cu toții au simțit că nu mai pot suporta dictatura.
Au fost și momente ciudate în acea revoluție pornită de la o scenă gravă – umilirea unui medic corect și competent de către președintele țării – și curbată rapid într-o fundătură a scopurilor de conjunctură. Măreția și derizoriul, idealurile nobile și impostura s-au îngemănat la Universitate, o piață celebră din inima Bucureștiului. Pe locul unde în decembrie 1989 o mână de curajoși pornise lupta pentru libertate, reportere abia trecute de 20 de primăveri strigau acum că „e exact ca în urmă cu 22 de ani!”. Nu se știe nici până azi dacă băieții cu chipul acoperit de fulare și glugi făceau parte din galeriile a două echipe de fotbal populare în epocă, Steaua și Dinamo. Nimeni n-a aflat nici ce i-a determinat pe ultrași să se arunce în vâltoarea luptei. Cert e, însă, că grupurile de microbiști, transformate în unități de elită ale protestatarilor, au scandat, alături de mulțime, „păcat, păcat, de sângele vărsat!”, „li-ber-ta-te! li-ber-ta-te!” și „jos tiranul!”.
Poate că tinerii căliți pe stadioane în lupta cu jandarmii n-au mai îndurat jugul statului polițienesc cu controale la intrarea în tribună. Poate că au vrut libertate pentru ultrași, poate că au vrut să-și spună păsurile, poate că s-au ridicat la luptă din proprie inițiativă. Cert e că ideea generoasă a protestelor inițiale, apărarea bunului-simț și a decenței sfidate de un președinte arogant, acuzarea abuzurilor comise de guvernarea incompetentă, exasperarea în fața corupției generalizate, toate au fost aruncate în derizoriu în acea seară de ianuarie, atunci când lângă kilometrul zero al democrației românești s-a auzit „Mitică, la pușcărie!”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER