E greu să fii Adrian Porumboiu. Multimilionar, afacerist, latifundiar, seniorul uneia dintre feudele aproape medievale care compun sacul peticit al României contemporane. Primăvara, când traversezi granița Țării Românești în drum spre Vaslui, te simți ca-n „Motanul încălțat”. Cât vezi cu ochii, lanurile galben-verzi de rapiță alternează cu verdele crud de grâu și sulițele porumbului în devenire. În lina unduire vale-deal-vale stau pitite, pe ici-colo, cochete făbricuțe de procesare – vopsite, și ele, în galben-verde. La fel ca-n poveste, de vei opri să-ntrebi „a cui e instalația asta?”, „ale cui sunt pământurile astea?”, „cine e stăpânul acestor utilaje?”, răspunsul va fi același.
Din goana drumului plin de gropi, peisajul monoton e rar întrerupt de așezări sărăcăcioase. Comunități la limita subzistenței, oameni care n-au pomenit și nici nu vor pomeni în timpul acestei vieți, probabil, canalizare, apă curentă, gaze, confortul minim acceptat în Uniunea Europeană – ediție 2012. Sigur că nu există șerbi, sclavia s-a abolit demult, băștinașii nu-s legați de glie. La o adică, dacă nu-ți place, ai putința să-ți cauți viitorul dincolo de marginile feudei, pe moșiile Seniorilor vecini. Dar aici și soarele se-nvârte după bunul plac al Stăpânului. În zona asta, partidele politice poartă, toate, aceleași haine țipător colorate, bineînțeles galben-verzi. Dar din inima acestei Românii profunde, din buza Evului Mediu, se dă ora exactă pe piața mondială a grânelor (nu e o exagerare, colegii de la „Ziarul Financiar” au relatat, anul trecut, cum deciziile marilor producători români au influențat prețul grâului pe Bursa de la Londra!).
În lumea asta, cuvântul Stăpânului e lege. Să ai idei, să pretinzi drepturi, să iei atitudine, să-i ieși din cuvânt, să-l contrazici când toți ceilalți își rezervă doar dreptul de a-i turna în pahar și de a-i aproba zgomotos și entuziast fiecare cuvânt, iată rețeta sigură a mazilirii, deopotrivă acum și în urmă cu 500 de ani.
În acest tărâm de poveste, păcatul capital nu este incompetența. Sau corupția. Sau trădarea. Greșeala de neiertat e aceea de a-ți înfrunta șeful. Două decizii, întâmplător rezonabile, ale lui Hizo – anularea cantonamentului montan când în țară se declanșa urgia iernii și solidarizarea cu un protest al jucătorilor neplătiți – i-au adus demiterea. Pe loc. Fără drept la recurs. Abia acum, când s-a văzut înfruntat, Porumboiu și-a adus aminte că echipa e pe 7 în clasament, că a jucat lamentabil cu Zurich, că rezultatele nu sunt pe măsura investițiilor.
Seniorul de la Vaslui tună și fulgeră. Caută vinovații, mereu alții, pentru că lucrurile nu merg cum trebuie. Dar nu-i caută unde trebuie.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER