Mănânc și râd, mănânc!

Pe stârvul Craiovei fotbalistice se bat hienele Ligii I.
Hoitarii trag în toate părțile de ceea ce a fost cândva o echipă
arătoasă și plină de viață.

Primul a ajuns la locul tragediei – cine altul? – Gigi Becali.
S-a grăbit atât de tare, încât a venit puțin cam devreme,
Universitatea nu-și dăduse încă ultima suflare. A dat târcoale până
când victima n-a mai mișcat, apoi a smuls bucățile cele mai
apetisante: frații Costea și Prepeliță.

Al doilea a sosit Ioan Niculae. Astra a mârâit puțin la Dinamo
și i-a luat prada de sub nas: pe Găman și Bărboianu, după ce
înghițise deja, cu lăcomie, jambonul Silviu Lung junior –
Ologu.
În savana fotbalului românesc nimic nu se pierde. Până și părțile
mai greu comestibile sunt digerate. Borcea, de exemplu, a așteptat
până când Steaua și Astra s-au săturat, apoi l-a luat pe ațosul
Dorel Stoica.

… acum, când au rămas doar oasele din fotbalul oltenesc, se
poate spune că Steaua a ieșit cea mai îngrășată. Lucește tricoul pe
roș-albaștri, care au prins iar culoare în obraji. Nu-i o surpriză,
Steaua și-a făcut o profesiune de credință din a se hrăni cu
dramele altora. Momentul înființării din 1947 (când Armata a furat
locul și fotbaliștii echipei Carmen), abuzurile din anii 50 (când
Ceaușescu, șeful CCA, recunoștea că „am făcut o prostie când am
distrus Flacăra Ploiești”), încorporările de anul trecut, de la o
altă grupare muribundă (Urziceni) și racolările de acum sunt legate
de un fir invizibil care arată că la Steaua, indiferent cine e șef,
filosofia despre viață rămâne aceeași. Iar la parastasul fotbalului
din Bănie, Gigi Becali poate exclama, într-o parafrază a unei
poezii pe care n-a citit-o niciodată: „Mănânc și râd. Mănânc!”.