Pe stârvul Craiovei fotbalistice se bat hienele Ligii I. Hoitarii trag în toate părțile de ceea ce a fost cândva o echipă arătoasă și plină de viață.
Primul a ajuns la locul tragediei – cine altul? – Gigi Becali. S-a grăbit atât de tare, încât a venit puțin cam devreme, Universitatea nu-și dăduse încă ultima suflare. A dat târcoale până când victima n-a mai mișcat, apoi a smuls bucățile cele mai apetisante: frații Costea și Prepeliță.
Al doilea a sosit Ioan Niculae. Astra a mârâit puțin la Dinamo și i-a luat prada de sub nas: pe Găman și Bărboianu, după ce înghițise deja, cu lăcomie, jambonul Silviu Lung junior – Ologu. În savana fotbalului românesc nimic nu se pierde. Până și părțile mai greu comestibile sunt digerate. Borcea, de exemplu, a așteptat până când Steaua și Astra s-au săturat, apoi l-a luat pe ațosul Dorel Stoica.
… acum, când au rămas doar oasele din fotbalul oltenesc, se poate spune că Steaua a ieșit cea mai îngrășată. Lucește tricoul pe roș-albaștri, care au prins iar culoare în obraji. Nu-i o surpriză, Steaua și-a făcut o profesiune de credință din a se hrăni cu dramele altora. Momentul înființării din 1947 (când Armata a furat locul și fotbaliștii echipei Carmen), abuzurile din anii 50 (când Ceaușescu, șeful CCA, recunoștea că „am făcut o prostie când am distrus Flacăra Ploiești”), încorporările de anul trecut, de la o altă grupare muribundă (Urziceni) și racolările de acum sunt legate de un fir invizibil care arată că la Steaua, indiferent cine e șef, filosofia despre viață rămâne aceeași. Iar la parastasul fotbalului din Bănie, Gigi Becali poate exclama, într-o parafrază a unei poezii pe care n-a citit-o niciodată: „Mănânc și râd. Mănânc!”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER