Moartea unui idol. Când l-am pierdut, cu adevărat, pe marele Cassius Clay

Coperta revistei „Time” din februarie 1980

Pe Cassius Clay – Cassius Clay, da, nu Muhammad Ali – l-am cunoscut când aveam câțiva ani. Marele Cassius Clay avea 40+ când ne-am întâlnit, se retrăsese fără glorie, dar eu nu știam. Pentru mine era Marele Campion. 

Înainte chiar să știu bine ce e ăla „box”, am retrăit, prin poveștile părinților, formidabilele „The Rumble in the Jungle” și „Thrilla in Manila”. Am dansat, odată cu el, în jurul colosalului George Foreman, am obosit numărând sutele de pumni care nu l-au doborât pe Joe Frazier, m-am mirat cum de a câștigat „The Smoking” Joe un meci după care s-a internat în spital. Am fost guraliv împreună cu Cassius la conferințele de presă, am strigat că sunt cel mai bun din lume, am promis că voi face spectacol, am fost extravagant și generos. Părinții îmi povesteau, iar eu recompuneam la nesfârșit niște meciuri pe care nu le văzusem niciodată.

Copilăria mea e greu de descris pentru un puști din ziua de azi. 2016 este un univers paralel, față de începutul anilor ”80. Omenirea s-a schimbat, în ultimele trei decenii, mai mult decât în ultimele trei secole. Nu existau facebook și twitter, telefon mobil și tabletă, nici măcar Internet și computer. La televizor se prindea un singur post: TVR. Erau câteva ore de program pe zi, cea mai mare parte alocată familiei Ceaușescu. Nici la radio nu era mare lucru. Era vizuală de acum nu exista, atunci, nici măcar în cărțile lui Asimov și Bradbury. Nu exista nimic din cele de mai sus, dar totul se trăia cu ochii minții.

Am uitat apoi de idolul meu, Cassius Clay, o perioadă. Și, deodată, pe la vreo 10 ani, cred, am descoperit în bibliotecă, acasă, „Centura cu diamante” a lui Petre Henț și Paul Ochialbi. Și am luat-o de la capăt, din 1850, cu primele meciuri pentru titlul mondial, cu anii în care doi pretendenți se loveau, cu pumnii goi, într-o luptă eroică și curajoasă, până când unul cădea. Sau până când se lăsa întunericul și meciul trebuia întrerupt.

Povestea campionului Clay e ultima în carte. La vremea când volumul vedea lumina tiparului, Cassius nu revenise încă asupra deciziei de a se retrage. Nu am înțeles atunci aproape nimic din semnele de întrebare pe care și le puneau autorii – cei mai buni ziariști pe box care au existat în presa română.

„Pumnul-fantomă” despre care n-am știut

Sonny Liston, „ursul” invincibil, s-a prăbușit dintr-un pumn al lui Muhammad Ali despre care Porumboiu junior ar fi putut face încă o dată „A fost sau n-a fost”

Viața a luat viteză și m-am reintersectat, după foarte mulți ani, atât cu Cassius Clay, alias Muhammad Ali, cât și cu „Centura cu diamante”. Atunci am înțeles. Și nu mi-a plăcut. Copilăria este un vis pe care viața ține morțiș să îl nimicească.

Acum, când Cassius Clay nu mai e, când idolul copilăriei mele a pierdut prin KO în fața morții, acum imaginile se bruiază una pe alta. Peste secvențele cu senzaționalul, invincibilul, formidabilul, inepuizabilul, artistul, excentricul, extrovertitul, guralivul, iubitul, starul Cassius Clay se suprapun, ca interferența unui post-pirat, dubiile.

Muhammad Ali a câștigat prima oară titlul mondial în 1964, în fața lui Sonny Liston. Stafful campionului en-titre a cerut întreruperea meciului în repriza a 7-a. A fost KO tehnic, versiunea oficială, scrisă și de biograful lui Liston, este că acesta nu-și mai putea mișca umărul. Se accidentase în timpul partidei, iar antrenorii „l-au abandonat”. Liston a protestat însă vehement în ring, iar stoparea jocului s-a făcut peste capul său. Presa a acuzat atunci jocurile mafiei pariurilor.

Revanșa, disputată peste un an, în 1965, a fost și mai scandaloasă. Liston a căzut în prima repriză, după două minute și câteva secunde, în urma a ceea ce avea să se numească „pumnul fantomă”. Cel mai puternic om care a urcat vreodată în ring, fostul pușcăriaș care a învățat boxul după gratii, pugilistul supranumit „Ursul” pentru forța sa distrugătoare și pentru rezistența excepțională, a căzut lat, „în cruce”, dintr-un pumn incert, abia vizibil chiar și la reluări. Așa a ieșit Sonny Liston din istorie, la fel de brusc precum intrase. Câțiva ani mai târziu, pe 1 ianuarie 1971, era găsit mort în casa sa din Las Vegas, iar autopsia nu reușea să stabilească o cauză a morții pentru bărbatul de 39 de ani care se bucura, potrivit tuturor prietenilor săi, de o sănătate de fier.

Un mountagne russe ca o regie inspirată

Toată cariera lui Muhammad Ali, alias Cassius Clay, a fost un mountagne russe care, privit acum, pare o regie inspirată. Împins de la spate de un anturaj dubios și înfometat, Cassius a boxat cu o frecvență uluitoare, măturând cu adversarii pe jos până în 1967.

A fost deposedat de centură la masa verde pe 28 aprilie 1967, tocmai când în jurul său se făcuse vid de rivali, iar interesul pentru meciurile campionului mondial scăzuse. S-a decis pedepsirea lui Clay pentru că refuzase să se înroleze în armată. A fost condamnat și la 5 ani de închisoare, dar niciodată nu i-a executat.

A revenit trei ani mai târziu și, în 1971, a pierdut cu Joe Frazier după 15 reprize într-adevăr epocale. „Am văzut și revăzut de mai multe ori filmul acestui meci dramatic în care Frazier a luptat eroic pentru titlul său și nu ne-a surprins vestea că după răsunătoarea victorie obținută s-a internat patru săptămâni în spital pentru a se reface. Uimiți de rezistența sa fenomenală, am numărat loviturile pe care le-a recepționat în plină față de-a lungul întregului meci: au fost peste 500!”, notau Petre Henț și Paul Ochialbi.

„Rumble in the Jungle” cu miros de droguri

Rumble in the Jungle, unul dintre marile meciuri ale boxului, s-a jucat în Zair și a stârnit controverse

Clay avea să recâștige pentru întâia dată Centura în 1974, după un meci epocal organizat în Zair, actualul R.D. Congo, cu campionul en-titre George Foreman, cel care câștigase titlul de la ambițiosul Joe Frazier. Clay a obținut victoria prin KO în repriza 8 contra unui colos de 2,01 metri și 98 kg. „Nu a fost un KO, ci un simplu Knock-Down. Arbitrul Clayton a numărat repede și am fost total surprins când m-a declarat învins prin KO, deoarece eu mă ridicasem înainte ca el să pronunțe 10″, avea să declare după aceea Foreman. Imaginile îi dau dreptate. Pugilistul avea să facă și acuzații de o gravitate excepțională, care implicau din nou mafia: „Cred că, înaintea meciului, cu vreo 10 zile, am început să fiu lent drogat de persoane neidentificate. Nu-l acuz pe Clay. M-am simțit extrem de slăbit după primele două reprize, fapt altfel inexplicabi. Sunt sigur că mi s-au introdus droguri în alimente. Dacă totul ar fi fost normal, îl făceam KO pe Clay în rundul trei”.

Dincolo de aceste explicații, Petre Henț și Paul Ochialbi încheie astfel capitolul dedicat acestui adversar învins de Clay: „George Foreman nu a fost unul dintre marii campioni ai ringului, deși a reușit la un moment dat să cucerească Centura cu diamante. Cronicarii sportivi care au susținut că Foreman este un «campion fabricat» au avut în bună parte dreptate”. Nu aveau de unde să știe că bietul om, sărăcit de același tip de manageri care a roit și în jurul lui Clay, avea să fie reactivat peste decenii și aruncat într-o altă mascaradă: în noiembrie 1994, la 45 de ani împliniți, el avea să recâștige titlul mondial după un KO contra lui Michael Moorer (27 de ani).

Nici victoria la puncte cu Ken Norton, din 28 septembrie 1976, n-a fost scutită de discuții. Învinsul, confirmat de foarte mulți dintre specialiști, a reclamat că a câștigat 9 din cele 15 reprize.

Septembrie, ultimul tun

Sports Illustrated consemna, în septembrie 1978, ultima revenire a lui Cassius Clay, alias Muhammad Ali, în fruntea boxului mondial

Sfârșitul anilor ”70 – și al carierei lui Clay, avea să se dovedească ulterior – a însemnat declinul îngrijorător al interesului pentru campion. La partida cu Norton, la Madison Square Garden din New York, au asistat 30.000 de spectatori, deși fuseseră așteptați 70.000. Următorul adversar, Alfredo Evangelista, a fost o rețetă și mai proastă: 12.000 de oameni. Contra lui Earnie Shavers, pe 29 septembrie 1977, dezastrul de casă a fost total. Cu câteva zile înaintea partidei se vânduseră doar 6.000 din cele 25.000 de bilete. În disperare de cauză, Cassius Clay și Earnie Shavers au fost convocați de cei care puseseră în scenă meciul și puși să se antreneze în ploaie, pe terasa unei mari cafelele, și să se insulte reciproc. Până la urmă, la meci au asistat 14.000 de oameni. Nimic nu mai părea să meargă.

A fost momentul în care, pe 15 februarie 1978, s-a produs ultimul eveniment care putea scoate din amorțire lucrurile intrate definitiv în impas. Leon Spinks, un necunoscut mai scund cu 12 centimetri și mai ușor cu 10 kilograme, avea să detoneze „bomba anului” învingându-l pe legendarul Clay la puncte, după 15 reprize. În ultimele runde, marele Cassius s-a mulțumit, după cum spuneau Petre Henț și Paul Ochialbi, „să se ascundă în mănuși”. Presa a bubuit, criticându-l dur pe ex-campion și anunțându-i sfârșitul profesional. Evident, s-a organizat imediat și revanșa. În septembrie același an, în interesul renăscut al publicului care a umplut până la refuz „Superdome” din Orleans (70.000 de spectatori), Cassius Clay își recâștiga titlul pentru ultima oară.

Învinsul Leon Spinks, un personaj aproape interlop, adesea anchetat sau chiar arestat pentru diverse infracțiuni, a mai fost folosit o perioadă de lumea boxului profesionist, rezultatele sale fiind imprevizibile. Rolul său principal se jucase însă.

Autopsia unui om încă în viață și epilogul care nu mi-a lipsit

Meciul din 1980 a fost un masacru și specialiștii știau ce avea să urmeze. Publicului, însă, lupta Holmes – Ali i-a fost prezentată drept „The return of The Greatest”

Clay n-a avut un final de carieră așa cum ar fi meritat. Și-a anunțat retragerea în 1979, dar anturajul l-a convins să revină. Greu de crezut pentru un om obișnuit, dar atât de uzual în lumea marilor campioni ai boxului, marele campion, omul care câștigase sume fabuloase din burse și din publicitate, ajunsese, la numai un an după retragere, într-o situație financiară grea. „Detaliul” a contribuit decisiv la această disperată încercare de a se redresa. Noul campion, Larry Holmes, a ezitat. „N-a vrut să lupte cu Ali. Știa că din Ali n-a mai rămas nimic, știa că va fi horror”, avea să povestească Richie Giachetti, un cronicar de box. Lui Cassius Clay începuseră deja să-i tremure mâinile, iar exprimarea devenise ezitantă. Comisia Atletică Nevada a cerut un examen fizic complet și foarte amănunțit în Las Vegas, înainte să-i permită acest meci, dar marele campion a fost dus de anturaj la Mayo Clinic, în Minnesota, unde a fost declarat apt. Uriașul campion trebuia exploatat până la capăt, până la ultima picătură de notorietate și interes. Cu orice preț – plătit de el, desigur.

Ultimul meci pentru titlul mondial al lui Cassius Clay s-a desfășurat pe 2 octombrie 1980, la Las Vegas, și a avut exact desfășurarea de care se temuse campionul en-titre, Larry Holmes. Slăbit de tratamentul cu medicamente pentru tiroidă, Clay a fost masacrat. Angelo Dundee, antrenorul lui Cassius Clay, a aruncat prosopul în runda a 10-a. A fost „cel mai prost eveniment sportiv pe care a trebuit să-l acopăr vreodată”, spunea același jurnalist Giachetti după întâlnire. Actorul Sylvester Stallone, prezent la meci, avea să mărturisească, îngrozit, că a fost ca și cum ar fi asistat la autopsia unui om care era încă în viață. S-a spus, apoi, că această luptă a grăbit apariția bolii Parkinson la legendarul Cassius Clay, alias Muhammad Ali.

Din fericire, acest ultim și oribil episod nu există în „Centura cu diamante”. Toate detaliile le-am aflat decenii mai târziu, când deja învățasem să înfrunt deziluziile. Spre deosebire de campionul meu, Petre Henț și Paul Ochialbi s-au oprit la timp. Într-una din lumile mai bune, Cassius Clay a pus punct când a trebuit. Elegant, inspirat, ca un domn. Din copilăria mea, Marele Campion a ieșit cu fruntea sus.