Gigi se bulucește la posturile TV. Se sufocă de indignare și, o dată cu el, moderatori și invitați deopotrivă. Cum adică, prostu’ de Wesley îi dă cu flit? Cine dracu’ mai e și brazilianu’ ăsta care n-a auzit că Steaua nu se refuză? Ia uitați-vă la Bicfalvi, care a stat atât timp pe 2.500 de euro și acum ar fi în stare să joace și gratis, numai să fie acceptat în vestiarul Stelei! Așa, bă, băiatule, așa se face! Vezi? Da’ brazilianu’, nu și nu! Dobitocu’ ăla venit de la mama dracu’ are pretenția să ia, dacă vine la Steaua, tot atât cât îi dă acum Porumboiu la Vaslui! 450.000 de euro pe an, plus primele de victorie, înseamnă vreun milion de euro în cele două sezoane care au rămas din contractul lui Wesley cu moldovenii. Păi, se compară asta vreodată cu megaoferta de 500.000 pe un an și jumătate, plus ceva prime de obiectiv? Ce spune? Că are 32 de ani și că nu-i ține de cald, la vârsta asta, gloria nepieritoare de a juca la Steaua? Că refuză să vină dacă nu e plătit la valoarea lui? Atunci, ducă-se! Aici, la Steaua, n-avem nevoie de obraznici d-ăștia!
De la Dinamo nu se bulucește nimeni pe micile și marile ecrane. Dar Marius Niculae face un tur de șold cu Nicolae Badea și Dragoș Săvulescu la pachet. În interviul din ProSportul de azi, atacantul îi scutură pe cei doi acționari care descoperă – minune! – că, de fapt, „Săgeată” a știut tot timpul. A știut ce semnează și a făcut-o deliberat, din rațiuni personale, nu pentru că l-a îmbrobodit cineva. Și somează: renegociem contractul, eu mi-am făcut treaba, acum e rândul vostru.
Vremurile în care jucătorii semnau pe capota mașinii contracte pe câte zece ani cu salariul minim pe economie au cam apus. Înaintea lui Wesley, pe Becali l-au luat peste picior, în ultimul timp, cam toți fotbaliștii cu adevărat valoroși, atunci când latifundiarul și-a permis, la rându-i, să le facă oferte jignitoare. Sepsi, Goga și Sânmărtean nu sunt străbătuți de niciun fior patriotic atunci când li se pomenește de „mândria de a juca la Steaua”. Ei știu că aduc plusvaloare în echipa unde joacă și vor să fie respectați nu formal, ci palpabil: fiind plătiți pentru ceea ce fac. La Dinamo, situația e și mai ridicolă. Roș-albii ar vrea să fie primii, dar nu pot să stea în frunte pentru că au pantalonii rupți în fund. Ar aduce și niște jucători de top, dar nici pe cei pe care-i au acum nu prea au cu ce să-i plătească. Aici e vorba de un brand afectat de un efect degenerativ imposibil de stopat doar cu vorbe meșteșugite.
Dacă în 2012 ar trebui să se continue o tendință importantă începută în 2011, atunci e vorba de schimbarea mentalităților. Sunt tot mai mulți jucători care refuză statutul de iobagi pe latifundiile unor grofi guralivi și cărpănoși. Poate că asta e și șansa României ca țară: locuitorii săi să conștientizeze că nimeni nu are drept de viață și de moarte asupra lor, că au libertatea de a spune „nu” și că, în fond, nimeni nu le poate spune ce să facă în viață.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER