„Nu simt nimic”. Așa a răspuns Mihai Stoica, manager general la Steaua, când a fost întrebat de Ioana Cosma, la Sport.ro, dacă simte o strângere de inimă văzând cum arată gazonul stadionului din Ghencea. Înaltul oficial stelist a plecat, apoi, la negocieri cu galeria, pentru a o convinge să susțină echipa. Nimic personal, doar afaceri.
Acesta este epilogul unui lung proces de distrugere a celui mai puternic club din România post-comunistă. Primul pas, făcut în 2003, a fost salutat cu entuziasm de fanii steliști, atunci când în Ghencea și-a făcut apariția Patronul. Providențialul, bogătașul, latifundiarul, atotputernicul capabil să readucă gloria clubului intrat în declin după demilitarizare. Și Omul-tun a dat, într‑adevăr, lovitura. Nu are rost să recapitulăm drumul sinuos al roș-albaștrilor în ultimul deceniu. Ignoranța a acționat însă ca un agent coroziv extrem asupra tuturor simbolurilor care țin în viață o comunitate. De la disprețul față de campionii de la Sevilla la lipsa de respect față de suporterii alergați de gorile cu bâtele, de la invectivele, rasismul și xenofobia îmbibate cu obscurantism de Ev Mediu întunecat până la populismul deșănțat, de la folosirea clubului pe post de agent electoral până la nepăsarea cu care s-a renunțat la un stadion unde s-a scris o istorie infinit mai glorioasă decât prezentul ridicol, toate au contribuit la prăbușire. N-are importanță. Trecutul nu mai poate fi reparat, contează unde s-a ajuns. Steaua a rămas fără teren propriu, fără casă, fără suporteri, fără nimic. Fără inimă, fără suflet, fără identitate. Pentru Steaua, „acasă” înseamnă acum Constanța, Cluj, Buzău și, la antrenamente, Mogoșoaia. Sediul clubului s-a mutat la țară, într-o vilă a patronului, dar poate că ar fi mai nimerit să se înghesuie într-o rulotă atașată la autocar. Totul, în timp ce adevărata casă e lăsată deliberat în paragină.
Din conglomeratul acesta de oameni recenți care compune stafful roș-albaștrilor nu are cine să sesizeze importanța trecutului, singurul capabil să legitimeze prezentul și să garanteze viitorul. Gigi Becali e ultimul capabil să înțeleagă. N-are emoții, nici amintiri. Pentru el, Ghencea nu e locul unde Pițurcă zguduia plasa belgienilor de la Anderlecht în semifinala Cupei Campionilor, ci un stadion prăfuit, o vechitură bună de pus la pământ. Bölöni nu e luptătorul de la Sevilla, ci „un bozgor împuțit”. Lăcătuș nu e simbolul viu al unui moment de glorie care ar trebui să inspire respect și sentimente nobile, ci un argat care nu-și merită banii. Palmaresul, culorile, titlurile, cupele – toate sunt o povară stupidă. „Ce trecut? Ce foste glorii? Ce istorie? Prezentul contează! Iar prezentul sunt eu!”. Steaua trăiește zile de groază. Nu mai e nevoie ca în Ghencea să vină golanii galeriilor adverse, pentru a da foc stadionului. E suficient ca actualii șefi să-și pună niște fulare roș-albastre, să se strângă pe marginea terenului și să scandeze cu inconștientă exaltare: „Noi-am-ars/Gazonul-din-Ghen-cea!”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER