Ați auzit de Alex Florescu? Dacă nu, ar trebui, așa cum ar fi cazul să le acordăm atenția cuvenită tuturor oamenilor care ne demonstrează că România nu e deloc țara unde poporul se holbează hipnotic, ore în șir, la bucile foștilor premieri. Alex este colegul nostru de la ProSport plecat pe banii și pe timpul lui, alături de alți prieteni, să-i ajute pe năpăstuiții din satele înghițite de oceanul alb. Alex s-a dus, pur și simplu, înarmat cu lopată și rucsaci de mâncare cumpărată din salariul său de „DTP‑ist” pe care trebuie să-l chivernisească pentru că Maria, comoara ochilor, fetița de doi ani și aproape șase luni, merită tot ce e mai bun, așa cum merită toți copiii din lumea asta. „Rudotel” s-a dus la muncă știind prea bine ce-l așteaptă. Fără circ, fără fotografi după el, fără „șopârle” la televiziuni, fără să aștepte să fie „surprins” în timp ce salvează bătrâni și împarte conserve, fără să-și caute clipa de glorie într-o mare de nenorociri.
Personalități cu adevărat importante, ca Alex, sunt multe, și asta dă o stare ciudată, aproape necunoscută aici, de confort psihic. Dincolo de reality-show-ul în care ne-am obișnuit să jucăm, dincolo de lumea care ne e trasă – vorba lui Morpheus, personajul din Matrix – peste ochi, ca să ne visăm liniștiți viața, există România adevărată. Cu dureri și bucurii intense, cu munți, păduri, câmpii peste care iarna vine inexorabil, fără să dea o ceapă degerată pe morga premierilor emanați de serviciile secrete, fără să se intimideze de cele 1,1 miliarde de euro pe an cu care Statul îi onorează din buzunarele noastre pe „Regii asfaltului” ca să mimeze deszăpezirea.
Gigi Becali și Adrian Porumboiu au pus și ei umărul la salvarea unor vieți. Nu în liniște, nu tăcut, nu discret, dar asta are mai puțină importanță – și să fi vrut, probabil că n-ar fi reușit să păstreze discreția. Meritul e al lor. Alex, Gigi, Adrian dând la lopată și întinzând pâini semenilor lor. Sute, mii de alți români, jandarmi la intervenție, de data asta, cot la cot cu membrii galeriilor de fotbal. Rugbiști și baschetbaliști deszăpezind spitale. Cunoscuți și necunoscuți uniți într-un efort pestriț de culori presărate peste giulgiul alb al incompetenței care a ocupat, la propriu, România. Mereu și mereu, paradoxuri: în țara în care locuitorii bat zeci și sute de kilometri pentru a se ajuta unii pe alții, cei plătiți să facă asta lasă orașele, drumurile, casele, populația să se înece în Era Glaciară a decenței.
„Statul e cea mai rece din toate dihăniile reci: minte cu răceală și iată minciuna ce se scornește din gura sa: Eu, STATUL, eu sunt norodul!”. Așa vedea Friedrich Nietzsche, acum 150 de ani, relația dintre Stat și oameni. În februarie 2012, românii au reușit să salveze România de atentatul criminal al propriului Stat, dar Alex, Gigi și Adrian, suporteri și jandarmi, baschetbaliști și rugbiști au simțit toți pe șira spinării răsuflarea înghețată a dihaniei.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER