„Să moară! Să moară! Să moară!”

Acum, la vreo 40 de ani de la terminarea cooperativizării și vreo 20 de când s-a întrerupt edificarea omului nou, România poate raporta cu mândrie că s-a încheiat procesul de gigibecalizare a societății. A fost nevoie de un deceniu pentru ca personajul ieșit din cavernele civilizației, după cum realiza încă din prima clipă Cornel Dinu, să-și convingă compatrioții că trebuie să coboare și ei în peșteră.

Dar eforturile n-au fost zadarnice, iar acum, la două zile după cele mai îngrozitoare întâmplări pomenite vreodată în fotbalul românesc, felicitările nu contenesc să curgă. Din partea unora către golanul intrat pe teren la Petrolul – Steaua pentru a-l lovi pe la spate pe Galamaz. Din partea altora către Martinovic, pentru că l-a trântit pe agresor la pâmânt și i-a dat cu picioarele în cap. În plan secund se vede și Stanca, dar aici laudele sunt mai răsfirate, la urma-urmei, el n-a dat decât un șut în căpățâna huliganului. Gloata cere acum imperios ca Martinovic să fie glorificat. El merită laurii, iertarea justiției și admirația poporului. În fond, dintre combatanți, cel rămas în picioare a fost sârbul! Urlete și huiduieli asigură zgomotul de fond. Din ecuația asta, rațiunea s-a retras discret. Suntem iar în neolitic, acolo unde bâta înseamnă Legea.

Iar peste toată isteria, contemplând cocoțat pe capota mașinii mulțimea încăierată, El. În acest deceniu în care fotbalul românesc s-a radicalizat și a alunecat spre violență, Becali e singurul care și-a păstrat, imperturbabil, nivelul. Acum, în sfârșit, România și românii au coborât suficient încât numitorul să fie comun, iar strigătul poporului să se confunde cu al său: „Să moară! Să moară! Să moară!”.