Ziua în care profesorii și-au lăsat demnitatea în parcare

Biblioteca Națională, locul în care operele lui Becali, Borcea și Copos își vor găsi, inevitabil, un loc în raft, ca un stigmat etern
pe obrazul corpului didactic contemporan care i-a girat

Scârna morală strânsă sub unghii de România și pusă pe masă, frumos, s-o vadă toată lumea, reclamă ceva mai mult decât o operațiune mani-pedi pe care DNA se tot chinuie s-o execute de ceva vreme. Oxiurii imposturii și ai corupției se ascund adânc în carnea națiunii.

Colegii de la „Adevărul” au publicat luni un prim episod dintr-un serial dedicat industriei de „literatură” prin care pușcăriașii își reduc consistent perioada petrecută după gratii grație unor tipărituri intitulate, mizerabilă impostură, „opere științifice”. Copos a scris despre domnitorii medievali, Ioan Becali – despre management, Gigi – despre religie, Steaua și el însuși, Nețoiu – despre agricultură, Ioan Niculae – despre combustibilii bio. Lista poate continua, e infinit mai lungă.

Dincolo de așa-zisele „lacune” legislative care fac posibilă scurtarea „la liber” a pedepselor – scrii 10 cărți, scapi de 300 de zile! -, textul lui Delcea și Voinea demonstrează putreziciunea oribilă care se ascunde în chiar fibra poporului român. Pentru a fi scoși din pușcărie pe nemerit, Becali și Copos n-au fost ajutați de scursura societății. Pentru ei au girat oameni cu ocupații absolut respectabile: profesori universitari, conducători de edituri, ofițeri din Administrația Penitenciarelor, magistrați.

Ai crede că există o anumită demnitate a funcției, o mândrie profesională care împiedică un profesor universitar, de pildă, să-și asocieze numele cu toate găinăriile. Că un om cu zeci de ani de școală în spate, cu biblioteci întregi răftuite în minte, dascăl cu generații de studenți îndrumate și lucrări științifice la activ are conștiința propriului statut.

Ai presupune că un director de editură, atent la reputația și imaginea afacerii sale, nu s-ar băga în combinații de bișnițar, acceptând să tipărească „operele nemuritoare” ale unor infractori.

Ai spune că un ofițer, bine plătit și hrănit de statul român, ține la demnitate și refuză să se lase încălecat de pușcăriașii pe care are misiunea să-i păzească.

În sfârșit, ți-ai putea imagina că un judecător are verticalitatea de a spune „nu” atunci când e prostit în față.

În realitate, așa ceva nu există. Totul e de vânzare și prețul nu e mare. Contează rulajul. „Păreau jenați că s-a aflat, nu că au făcut ceea ce au făcut”, a povestit în emisiunea „ProSport LIVE” Mihai Voinea, reporterul „Adevărul”, impresia lăsată de profesorii și reprezentanții editurilor prinși asupra faptului.

Administrația Penitenciarelor întregește acest zid al tăcerii vinovate și refuză nu doar dialogul, dar și accesul la informații de interes public. Legea specifică foarte clar că reducerea de 30 de zile se operează pentru cărțile cu valoare științifică. Pentru ca o astfel de lucrare să poată fi de folos societății, ar trebui să ajungă, în primul rând, la dispoziția publicului. Or, tocmai scopul final este ratat în acest întreg lanț de complicități și imposturi. Infractorii își publică maculatura în tiraje minuscule, uneori de 100 de exemplare, pe care le cumpără integral, pentru a evita ca „operele” să scape sub ochi străini. Profesorii universitari care îi iau sub aripa reputației lor profesionale spun că au semnat așa, pe prietenie, pentru că i-a rugat vreo cunoștință. Directorii editurilor afirmă că habar n-au despre ce e vorba în cărțile tipărite la ei. Și cadrele didactice, și șefii editurilor susțin că n-au citit, n-au văzut, nu știu nimic. Au picat, ce ghinion, într-o poveste care nu se știe cum s-a lipit de ei.

Sub ochii opiniei publice au ajuns doar ghinioniștii, pentru că, în principiu, spatele acestei faune care mișună prin instituțiile de învățământ și târgurile de carte din România este ținut de „organe”. „Operele” aprobate de comisia din Administrația Penitenciarelor sunt atât de „științifice”, încât reputația consultanților e protejată cu orice preț.

Totul e întors pe dos. Sub ochii noștri defilează o lume cu legile firii răsturnate. Se merge cu picioarele-n sus, albul e negru, înainte înseamnă înapoi, binele e rău, prostul e deștept, hoțul e cinstit. Legile făcute să-i ajute pe cei căzuți în păcat încurajează la noi infracțiuni, profesorii se rușinează cu propriile opere, editurile menite să culturalizeze împrăștie gunoi, ofițeri plătiți să apere legea ajută la încălcarea ei.

Într-o țară unde premierul a fost dovedit plagiator, dar rămâne doctor, iar asociațiile de părinți se revoltă că lucrările de Bacalaureat sunt corectate acolo unde nu pot interveni – într-o astfel de țară există suficientă rezervă de empatie și față de sistemul care-i transformă pe pușcăriași, peste noapte, în scriitori redutabili.

Până la urmă, ăștia suntem. Venim dintr-un timp când șeful statului, cizmar cu 4 clase, era uns doctor honoris cauza, iar consoarta lui complet analfabetă – proclamată chimist de renume mondial.